VEDERE DE PE DEALUL OLARILOR - Uimiri de telespectator
Nu scap nicio ocazie de a face băşcălie despre cei care se uită la emisiuni mondeno-gipsy-cancaniste, dar sunt şi vag autocritic prin asta, recunosc cu oarecare umilinţă vag perversă. Sunt şi eu om, cum ar zice latinul, în traducere, că-n original sună interpretabil. Privesc la televizor în trei ocazii principale: dimineaţa la micul-dejun, pentru a vedea cum va fi vremea, fie ea şi probabilă, seara înainte de culcare, "pentru cinci minute" îmi zic, dar stau uneori de zece ori pe atâta, şi la unele meciuri de fotbal ale naţionalei, până ce luăm primul gol sau îl văd pe generalul Iordănescu (de la Iordan îi vine cel puţin numele, nu-i aşa?) pupând delicat-frenetic iconiţe şi cruciuliţe. Micul dejun se termină relativ repede, că de-asta-i mic, adesea nici nu aflu dacă va ploua sau nu, că Busu stă mai întâi de glume cu Mihai, operatorii TV focalizează pe general rugându-se să dăm şi noi un gol imediat ce luăm gol, rar ajung, deci, la fluierul final, doar seara mă abandonez telecomenzii, telecomandei, tele..., cad în capcana zappingului, fac ochii mari şi rămân ca ţăranul în faţa girafei (ţăranul de pe vremuri, nu cel cu cont pe Facebook). Sunt multe tentaţii, de la fizica prostiei (emisiune care explică ştiinţific de ce-şi rup idioţii gâtul când umblă cu rolele prin pădure sau ţopăie pe mese cu trei picioare, chestii de-astea, amuzante când li se întâmplă altora) la supravieţuirea în munţi (am în gând chiar o emisiune despre supravieţuirea în Carpaţii noştri, unde, la fiecare milă, fie ea şi americănescă, dai de o cabană sau o stână, dar supravieţuitorul american ne arăta cum putem evita moartea prin inaniţie ronţăind mere sălbatice nedigerate bine de un urs - am sugerat doar, mi se face gura pungă numai reamintindu-mi scena), de la paradele de modă (pentru extratereste scheletiforme care-şi pun pe cap jumătate dintre peticile rămase după croirea unei rochii normale, iar cealaltă jumătate pe un picior, al doilea arătând doar un tatuaj - unul temporar, desigur, că nu ştii ce se asortează la peticile de maine-poimâine) la secretarele de platou şi amantele/soţiile de bogătani amatori de manele care concurează Peştele pupăcios (pentru cunoscători, Helostoma temmincki) la anvergura bubuzelor...
Am o mie de întrebări legate de subiect - aici am vrut să ajung, mai ales la asta se referă uimirile din titlu. Cum se umflă chestia aceea de sub nas de ajunge cât nasul? Cât ţine, e pentru totdeauna sau trebuie umflată periodic? Se poate reumfla cu mijloace casnice, vine un instalator specializat la clientă, sau trebuie mers la un service anume? Cine a inventat moda asta, cine s-a fălit pentru prima dată cu chestia aia umflată de sub nas? La ce foloseşte, cui îi foloseşte, cum se foloseşte? Am şi întrebări mai concrete, aş putea să le formulez, de-acum e voie, pentru că este pe cale să se introducă ore de educaţie sexuală în şcoală. (Aici am o altă serie de întrebări, iertare pentru divagaţie: de la ce vârstă? va fi cu teme pentru acasă? dacă da, ce fac bunicii cu nepoţi în grijă, că ei, bunicii, nu au studii de profil? - propun ca temele să se facă la after school, cu profesorii, sau sub supravegherea colegilor din clasele mai mari). Cum se simte la atingere o pereche de buze gonflate? (O să-mi spuneţi că depinde şi cu ce le atingi şi voi fi total de acord cu dumneavoastră - nu elaborez, orele invocate mai devreme nu s-au introdus încă în curiculă, poate nu se vor introduce niciodată, aud că se opune BOR-ul, dragii de preoţi pudici...). De fapt, pot fi atinse sau se desumflă? La desumflare se-aude doar „fâsss!” sau şi curge ceva? Poate o bazbuzucă să doarmă pe burtă, cu buzele în pernă? Există şi bărbaţi cu buze de peşte? Întrebările dinainte se repetă şi pentru ei: cum, de ce, la ce folosesc etc. Pe când moda umflării nasului, sau urechilor, sau limbii? Sau creierului...
Mai am uimiri, dar nu vreau să le fac publice pe toate. Mă duc să fac un zapping...
