Poetul Nicolae Labiş (2 dec. 1935 - 22 dec.1956) - un astru ce abia răsărise cu imense promisiuni...
Ne amintim în aceste zile de un tânăr poet, a cărui viaţă s-a scurs ca o fulgerare... "Avea ceva de miel şi de ied şi de mânz, într-o primăvară, pe pajiştea verde, când în aceste vietăţi miracolul vieţii reizbucneşte cu atâta graţie, încât îţi vine să le mângâi, să le iei în braţe şi să le săruţi pe botul moale şi umed, în care se adună şi e palpabil misterul materiei însufleţite, al universului uriaş şi bătrân, începând să respire şi să devină fragil şi gingaş" (Geo Bogza, La moartea poetului, 1956). Dacă firul vieţii sale s-ar fi desfăşurat normal, "puiul de om, cu totul fermecător, gingaş şi fragil şi năzdrăvan", ar fi împlinit la finele acestui an 80 de ani şi "ar fi devenit un poet pe deplin exprimat, de la care au rămas poeme încântătoare, pe care istoria literaturii nu le poate trece cu vederea" (G. Călinescu, Contemp. 47/1958).
Născut în prag de iarnă, şi-a trăit plenar vara creaţiei...
Fiul învăţătorilor Ana-Profira şi Eugen Labiş din satul Poiana Mărului, com. Mălini, din judeţul Baia, azi Suceava, a venit pe lume profetic, la 2 decembrie 1935, răsărind în viaţă ca un fraged "pui de căprioară din pădurile Moldovei": "M-am născut într-o zi de iarnă, la Sfântul Andrei,/ Când vântu-n amurg şuiera prin ogradă,/ Munţii ardeau în polei şi lumini,/ Lupii spulberau scântei din zăpadă" (Începuturi, 1955).
În timp ce tatăl său se afla pe front, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, familia se refugiase lângă Câmpulung-Muscel (satul Văcarea, com. Mihăeşti), iar după război s-a întors în Moldova, pentru a se stabili la Mălini. Şi-a făcut studiile primare în clasa mamei sale şi cele elementare în satul natal, apoi a urmat Liceul "Nicu Gane" din Fălticeni şi "Mihail Sadoveanu" din Iaşi. În perioada liceului debutează cu versuri în ziarul "Zorii noi" din Suceava şi în revista "Iaşul Nou" unde, la vârsta de 15 ani publică poezia mobilizatoare: "Fii dârz şi luptă, Nicolae!" Un an mai târziu, revista bucureşteană îi publică poezia "Gazeta de stradă" (1951), considerată de poet adevăratul debut literar. Se face cunoscut şi prin participările la concursurile poetice iniţiate de Ministerul Învăţământului, unde obţine premii importante. Auzindu-se de talentul său literar, Nicolae Labiş este solicitat să urmeze cursurile Şcolii de Literatură "Mihai Eminescu" din Bucureşti (1952-1954), unde are prilejul să audieze prelegerile unor cărturari celebri precum Mihail Sadoveanu, Tudor Vianu, Camil Petrescu şi alţii. Devine chiar redactor al revistei şapirografiate "Anii de ucenicie", în care publică poezia "Lui Nicolae Bălcescu", dar şi numeroase alte poeme, traduceri, scurte eseuri etc. La banchetul final de absolvire a şcolii din Şoseaua Kiselef, poetul recită impetuosul poem "Vârsta de bronz", bucurându-se de entuziasmul colegilor Florin Mugur, Lucian Raicu, Ion Gheorghe, Doina Sălăjan, Gh. Tomozei, ca şi de aplauzele întregii asistenţe. Este solicitat să lucreze în redacţia revistei "Contemporanul" şi mai apoi să colaboreze la "Tânărul scriitor" şi la "Gazeta literară". Frecventează un singur semestru la Facultatea de Filologie din Universitatea Bucureşti, apoi se retrage. În anul 1956 debutează şi editorial cu volumul "Primele iubiri", care evocă tristeţea ieşirii din vârsta candorii: "Eu sunt spiritul adâncurilor,/ Trăiesc în altă lume decât voi,/ În lumea alcoolurilor tari,/ Acolo unde numai frunzele/ Amăgitoarei neputinţi sunt veştede”... În acelaşi an îşi pregăteşte pentru tipar "Lupta cu inerţia" şi publică pentru copii volumul "Puiul de cerb" (1956). După moarte, i se publică mai multe volume, cu titluri propuse de editori, preluând titlurile celor mai importante poezii: "Lupta cu inerţia" (1958), o nouă ediţie din "Primele iubiri" (1962), "Moartea căprioarei" (1964), "Albatrosul ucis" (1966), "Vârsta de bronz" (1971), "Sunt spiritul adâncurilor" (1971), iar pentru copii s-a mai publicat volumul "Păcălici şi Tândăleţ" (1963).
Format la şcoala clasicilor, Eminescu şi Sadoveanu în primul rând, cunoscând opera lui Tudor Arghezi, Ion Barbu, I. Pillat, B. Fundoianu, Charles Baudelaire, Arthur Rimbaud, P. Valery, F. Villon, S. Esenin, Maiakovschi, din care se pot depista ecouri în lirica sa, este printre primii poeţi ai epocii care redescoperă trecutul şi tradiţia lirică. Deşi cu opera întreruptă, Nicolae Labiş anunţă meteoric un nou spaţiu de sensibilitate poetică naţională, contribuind la refacerea tradiţiei în spiritul modern, devenind astfel "buzduganul unei generaţii", după expresia lui Eugen Simion, un model, un simbol şi port-drapel, dar înainte de toate stimulent al liricii actuale, reorientată spre marile ei surse. Chiar din primele versuri ne încântă cu imagini ale copilăriei pline de viaţă, cu univers strămoşesc şi parfum tradiţional, în perpetuă schimbare, cu elemente de continuă rostogolire şi scurgere lirică: "Bătăile versului am prins a deprinde/ Nu din cărţi, ci din horă, din danţ,/ Rimele, din bocete şi colinde,/ Din doine seara cântate pe şanţ" (Începutul, 1955). Poetul s-a străduit să descifreze sensuri noi în mitologie, cu deosebire în mitul meşterului Manole, pe care îl evocă simbolic, precum un "prometeu român, purtând alt mit/ Când ridicat pe cea mai naltă turlă, cu glas profetic, domnului despot,/ De-ai să mai poţi clădi la fel minune,/ I-ai dat răspunsul răzvrătit: Mai pot!" (Meşterul, 1955). Reluând mitul meşterului Manole, Nicolae Labiş prefigurează pe marele "meşter valah" nu numai cu puterea de a înfrunta supliciul, dar şi cu simţul durabilităţii şi trăiniciei creaţiei: "Meşter valah, azi nume de fântână,/ Crescut din lutul ce l-ai plămădit/ În sprintenă zidire cu trei turle/ Şi ie dantelată de granit,/ Din cântece pierdute până astăzi/ Şi din puterea visului vânjos/ Ai închegat, cu palme bătucite,/ Minunea de la Argeş mai în jos". (Meşterul, 1955).
Retorica argheziană a "celui ce gândeşte singur" este preluată în poemul "Vârsta de bronz” până aproape de ultimele consecinţe: "Clopotele grave sunară trezirea/ Generaţiei noastre, // Tragem cugetarea afară din teacă,/ Anii noştri în dansul cu săbii acum să petreacă./ Dansul superb ca o luptă şi ca o înoire,/ Ca un zbor însetat de Icar, spre fericire. // Vrem să descâlcim toate căile!" (Vârsta de bronz, 1956).
Zbor frânt devreme
Celebrul poem "Moartea căprioarei", poezie scrisă la vârsta de 18 ani, marchează spaţiul originar al poetului. Peste sat s-a abătut duşmănoasa secetă care "a ucis orice boare de vânt". În mintea copilului, imaginile secetei sunt apocaliptice: "Soarele s-a topit şi a curs pe pământ/ A rămas cerul fierbinte şi gol"; "Ciuturile scot din fântână nămol"; "... focuri, focuri/ Dansează sălbatice, satanice jocuri". Seceta a adus după ea şi foametea, iar copilul este nevoit să-şi însoţească tatăl în pădure, la izvorul căprioarelor, pentru "vânătoarea foametei"... Spre regretul copilului, biata căprioară, numită de poet "frumoasa jertfă a pădurii", apare în bătaia puştii, iar dorinţa lui ca "bătaia puştii să dea greş" nu se realizează: "Dar văile vuiră. Căzută în genunchi/ Îşi ridicase capul, îl clătină spre stele,/ Îl prăvăli apoi, stârnind pe apă/ Fugare roiuri negre de mărgele". Odată cu moartea căprioarei însă, a murit şi ceva din gingăşia lumii, murind însăşi copilăria autorului. A ars scurt şi orbitor, răscolind miresmele pământului, dar s-a prăbuşit în genune... şi, vai, iedul gingaş al celei mai noi poezii româneşti a fost strivit la numai 21 de ani, în urma unui banal accident de tramvai, din noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956. A mai supravieţuit în chinuri groaznice, într-un spital din Bucureşti, până în zorii zilei de 22 decembrie 1956, fiind înmormântat în Cimitirul Bellu. La doar câteva ore de la tragicul accident, poetul îi dictează, de pe patul de suferinţă, prietenului său, scriitorului Aurel Covaci, ultima poezie în care îşi descrie sfârşitul implacabil: "Pasărea cu clonţ de rubin/ S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat./ Nu mai pot s-o mângâi./ M-a strivit/ Pasărea cu clonţ de rubin, // Iar mâine/ Puii păsării cu clonţ de rubin,/ Ciugulind prin ţărână,/ Vor găsi poate/ Urmele poetului Nicolae Labiş/ Care va rămâne o amintire frumoasă"...
Norii grei ai morţii, prefiguraţi într-o "pasăre cu clonţ de rubin", s-au răzbunat prematur, cu "clonţuri" ascuţite de pradă care sfâşie nemilos trupul tânărului poet, care, vorba lui Tudor Vianu, "putea să ajungă un nou Luceafăr al poeziei româneşti"... Pentru totdeauna vor rămâne însă cântecele şi "Primele iubiri" ale lui Nicolae Labiş, ca nişte frumoase amintiri adunate precum razele luminoase ale unui Astru strălucitor, ce abia răsărise cu imense promisiuni...
