FRÂNTURI DE GÂNDURI SOMNAMBULE
Uite cum trece viaţa şi încă nu i-am descifrat rostul. Şi asta fiindcă am încetat a vedea lumea prin extaz, coborând gândul asupra traseului fiinţei umane, traseu ce nu poate fi decât unul marcat de căutarea împăcării cu sine, cu semenii şi cu Dumnezeu. În tragedia existenţei mele, mă întreb dacă e suficient să trăiesc, să caut să-mi descopăr firea pentru a putea rândui ceea ce am văzut? Naivitatea cu care pipăi esenţa destrămării mă oferă suferinţei de a măsura lucrurile, căci numai astfel mă sustrag actului de a explica universul, trăindu-l.
Stau de vorbă cu moartea mea şi mă gândesc la lirismul vieţii cât de trist pare. Zâmbetul angoasei ce-mi devorează libertatea poartă în privire actualitatea totală a vieţii. Subiectivismul mă inundă cu poveşti despre instabilitatea lucrurilor, obiectivismul îmi arată iluzia plăcerilor, sufletul suspină discreţia incertitudinii, căutându-l pe Dumnezeu - singura melodie ce poartă în sine neliniştile iubirii ca formă de fior metafizic şi categorie estetică de exprimare a umanului.
Să iubesc? În iubire eşti tu însuţi. Te cauţi, te defineşti, te umpli de absolutul vulgarităţii. Iubirea ne răpeşte firii, redându-ne nouă, suspendă timpul, ne arată gustul rostului de a prefera o frântură de erotism în locul eternului moral. Nu prin cuminţenia simţului te purifici de oboseala omenescului, ci prin obrăznicia perversă a inimii. Ea te împacă cu tine şi cu Dumnezeu. Adică dă semnificaţie sonoră atât mirărilor cărnii, cât şi mâhnirii duhului pierdut în neputinţa de a ne trăi integral seducţia finirii.
Trăiesc pe muchia vieţii, pâlpâind în adâncimea antinomiilor şi observ că pe unii oameni s-a aşternut praful. Fiindcă nu au învăţat să trăiască viaţa fără rest.
***
Sunt oameni care nu făptuiesc nimic în vieţuirea lor. Stau între cer şi pământ şi nu ştiu să trăiască suferinţa singurătăţii pentru a privi în interiorul fiinţei lor ca să conştientizeze seducţiile spiritului afectat de orgoliul propriu actului de a trăi întru mister şi pentru revelare, după zicerea lui Blaga. Pentru ei lumea nu are sens. Ei înşişi sunt sensul agoniei mediocre ce bântuie prin sentimentul iluziei ce se numeşte viaţă. Starea de necreaţie este asemenea unei boli ce dă la iveală grotescul din tine, lipsit de orice semnificaţie. Viaţa fără prezenţa productivităţii dialectice a faptei transcende moartea. Naşterea e întâmplătoare, trăirea nu are conţinut, iar moartea e simţită ca distrugere, nu ca devenire.
Pentru oamenii creatori de fapte, viaţa este o permanentă comunicare cu moartea care-i abandonează extazului existenţial, propriu aspectului metafizic al individualului. A trăi cu rost înseamnă a te mira de necesitatea şi suficienţa fiecărei propoziţii care te duce înspre descifrarea lirismului acestei lumi. Iar pentru aceasta trebuie să te azvârli în necunoscut spre a-l lua în stăpânire, a uni natura ta, bucată cu bucată, cu natura lui. Numai aşa realitatea se transpune în sensibilitate, iar cunoaşterea în produs. Finitudinea umanului nu aparţine particularului, fiindcă pentru un creator, moartea pare o pauză necesară odihnei după o făptuire ce dă răgaz eului să se multiplice pentru a începe o nouă simfonie ontologică, dar numai dincolo de spectacolul mărturisit în ironia făptuirii de a nu făptui nimic.
