Despre artă şi dragoste
M-am aşezat, într-o după-amiază de duminică, la masa cu fereastra spre inimă, pentru a citi o carte, "Cântecul foii de aramă", ale cărei personaje trăiesc alături de noi, participă la prezentul acesta, cu foarte puţină grijă faţă de cultură. Spun asta fiindcă eroii principali ai romanului lui Vasile Dorin Ghilencea sunt o actriţă - Mioara Mazilu şi un artist plastic (metaloplastie) - Ştefan Thury, actor, balerin. O familie pentru care arta reprezintă o modalitate ontologică a firii, justificând pe deplin afirmaţia lui Lucian Blaga că omul este singura fiinţă ce trăieşte întru mister şi revelare, împlinită estetic prin destinul creator.
De ce "Cântecul foii de aramă"? Pentru că pe astfel de foi, Ştefan Thury îşi cântă frumosul din privire şi din suflet, adunând laolaltă emoţia metaloplastiei cu emoţia iubirii. Acţiunea se desfăşoară în casa celor doi actori-artişti de la Câmpulung Muscel (Mioara şi Thury), fiind în esenţă o cronică de familie deşirată pe coordonatele vieţii de cuplu, împănate, din când în când, cu scurte analize ale fenomenului cultural românesc. Nu lipsesc nici referirile la arta şi istoria orientală, dialogul pe această temă fiind bine realizat, fapt ce arată că autorul este un bun cunoscător al istoriei artei universale. Este adus în discuţie şi sistemul politic postrevoluţionar, un sistem cu nonvalori ce nu au în preocupări cultura, ci avantajele economico-sociale.
Analiza artei româneşti trecute se face prin aducerea în discuţie a lui Alexandru Donici (1912, Bucureşti - 1970, Câmpulung), pictor şi dascăl al pictorilor amatori din Câmpulung-Muscel. Istoricul picturii câmpulungene, care începe cu Pârvu Mutu-Zugravul (1657-1737) este bine punctat de pictorul George Paulian, prieten al familiei Mioara Mazilu şi Ştefan Thury. Şi dacă tot vorbeşte despre artă, autorul prezintă, ca un adevărat pictor, folosind simţul vizual îmbinat cu vibraţia intimă a sufletului, peisajul muscelean: din Câmpulung-Muscel sau din zona Nucşoarei, casa maestrului în arta tradiţională, Ion Rodoş. Dar nu numai despre artă este vorba în romanul, "Cântecul foii de aramă", ci şi de dragoste. Sensibilitatea feminină, ilustrată prin trăsăturile Mioarei Mazilu, este expusă, ca prelungiri ale ideilor despre estetica artei. Nu e nimic de mirare, fiindcă în toate celelalte cărţi ale sale (vreo zece), "ideea de femeie este echivalentă cu ideea de dragoste, iar între aceasta şi fericire trebuie notat semnul egal". (Voichiţa Pălăcean Vereş).
Femeia lui Vasile Dorin Ghilencea se analizează pe sine cu instrumentele istoriei culturii. Fiindcă reprezentanta sexului frumos este în tot ceea ce face o sumedenie de acte cu înţeles artistic. Ea însăşi este un tablou al frumosului din noi înşine. Aşadar, autorul nu scapă vreun prilej de a scoate în evidenţă misterul feminin, însă ceea ce mi se pare de-a dreptul remarcabil este modul cum relaţionează arta cu frumosul femnin într-o carte care pare un jurnal de idei despre artă în societatea actuală. Romanul are trei planuri, toate "suferind" povara esteticului: planul analizei artei picturale, planul relaţiei de cuplu şi planul iubirii. Acestea formează un univers miraculos în care se mărturiseşte monologul ontologic al cuplului ce-şi dezvăluie chipul folosind când oglinda artei picturale, când oglinda dragostei. Un roman interesant şi un autor nostalgic care crede în posibilitatea unei societăţi morale, educată estetic, pentru că prin cultură şi iubire omul se poate privi pe el însuşi, se poate modela şi autodefini. Citiţi "Cântecul foii de aramă" şi veţi fi mai bogaţi cu un sfert de dragoste şi cu un gând de frumos uman!
