Când literatura ne ajută să înțelegem istoria

„Am acasă cărți scrise într-o limbă pe care o înțeleg doar eu.” Cu aceste cuvinte, scriitoarea Tatiana Țîbuleac și-a început una dintre intervențiile la un eveniment organizat în Biblioteca Parlamentului European de la Bruxelles. Sala era arhiplină, iar printre cei prezenți se aflau președinta Republicii Moldova, Maia Sandu, vicepreședintele Parlamentului European, Victor Negrescu, scriitori, diplomați și reprezentanți ai instituțiilor europene.
Dar cine este Tatiana Țîbuleac? Probabil că pentru mulți dintre dumneavoastră, constant interesați de și conectați la literatură, este un nume familiar. Pentru cei de la CLER, clubul nostru local de lectură, este autoarea al cărei roman l-am discutat în luna iunie a acestui an. Pentru ceilalți – veți afla câte ceva despre ea în rândurile de mai jos.
Despre ce limbă vorbea Tatiana Țîbuleac? Despre limba română scrisă cu alfabet chirilic, o realitate care pentru mulți români de dincoace de Prut pare astăzi greu de imaginat. Pentru generații întregi de basarabeni însă, ea a făcut parte din viața cotidiană, din educație și, mai ales, din complicata lor relație cu propria identitate.
Evenimentul de la Bruxelles, relatat cu emoție de jurnalistul Vitalie Cojocari, fost coleg al scriitoarei la PRO TV Chișinău, a marcat intrarea unor volume ale scriitorilor români din Basarabia în colecțiile Bibliotecii Parlamentului European. Alături de Tatiana Țîbuleac au vorbit Oleg Serebrian, Paula Erizanu și Ionela Hadârcă. Dincolo de semnificația culturală și diplomatică a momentului, întâlnirea a adus în atenția publicului european o experiență istorică prea puțin cunoscută: aceea a oamenilor cărora li s-a modificat artificial relația cu limba maternă. Și, desigur, basarabenii nu sunt singurii în această situație.
Revin la întrebarea cine este Tatiana Țîbuleac și de ce cărțile ei au ajuns să fie citite și apreciate în atâtea țări?
Născută la Chișinău în 1978, Tatiana Țîbuleac a lucrat în jurnalism înainte de a se stabili la Paris, unde a început să scrie literatură. Primul său roman, Vara în care mama a avut ochii verzi, publicat în 2017, a impresionat prin intensitatea cu care explorează relația dintre un fiu și mama sa. Este o poveste despre furie, resentimente, boală, moarte și, mai ales, despre dificultatea de a iubi și de a ierta.
Romanul a cunoscut un succes internațional remarcabil, fiind tradus în numeroase limbi și adaptat pentru teatru. Succesul este cu atât mai interesant cu cât povestea nu încearcă să ofere o imagine exotică a Europei de Est, ci explorează sentimente și experiențe profund umane.
Al doilea roman, Grădina de sticlă, apărut în 2018, ne poartă în Chișinăul ultimelor decenii sovietice. În centrul său se află o copilă care crește într-o lume a contradicțiilor, a violenței, a supraviețuirii și a limbilor care se amestecă. Este și un roman despre puterea politică exercitată asupra limbii, despre identități impuse și despre oamenii care ajung să nu mai știe exact cărei lumi îi aparțin.
Într-un interviu publicat de Scena9 în 2019, scriitoarea observa că basarabenii au plătit pentru relativa lor bunăstare materială din perioada sovietică prin pierderea limbii și a identității. Este o comparație provocatoare cu experiența românilor care au trăit sub regimul Ceaușescu, confruntați cu lipsurile materiale, dar care nu au fost obligați să-și abandoneze alfabetul și, probabil, au avut o relație aparte atât cu literatura sau cultura proprie cât și cu cea internațională.
Poate că una dintre cele mai tulburătoare observații ale scriitoarei privește generația prinsă între două lumi, formată din oameni care nu mai stăpânesc pe deplin nici limba română, nici limba rusă. Tatiana Țîbuleac nu îi condamnă și nici nu îi ridiculizează. Dimpotrivă, încearcă să le explice drama. În spatele unei exprimări stângace, al unui accent sau al unei greșeli de scriere se poate afla o întreagă istorie de constrângeri politice și culturale.
Este o lecție importantă și pentru noi. Judecăm adesea oamenii după felul în care vorbesc, fără să ne întrebăm ce împrejurări le-au modelat limbajul. Uităm că limba nu este doar un instrument de comunicare, ci și un depozit al memoriei, al experiențelor și al apartenenței.
În 2025, după o pauză editorială îndelungată, Tatiana Țîbuleac a publicat un al treilea roman, Când ești fericit, lovește primul. De această dată, în centrul poveștii se află migrația, o altă experiență care a marcat profund societatea basarabeană, dar și pe cea românească.
Personajul principal, Mila, este o profesoară de limba franceză din Chișinău care ajunge să lucreze în Franța îngrijind copii și bătrâni. Destinul ei ilustrează un paradox dureros al migrației: oameni educați, cu profesii respectate în țările lor, ajung să accepte munci prost plătite și adesea lipsite de recunoaștere socială.
Dar romanul nu este doar despre migrație. Este și despre relațiile de familie, despre prietenie, despre traumele copilăriei și despre violența pe care oamenii o poartă uneori cu ei, indiferent unde se stabilesc. Titlul însuși sugerează o lume în care fericirea este atât de fragilă, încât trebuie apărată înainte de a fi amenințată.
O altă cronică publicată în Scena9 în aprilie 2026 remarcă evoluția stilistică a autoarei: de la proza intens lirică a primului roman spre construcții narative mai complexe, în care relațiile dintre personaje și conflictele sociale devin tot mai importante. Criticul, Mihnea Bâlici, apreciază noul roman, deși îl consideră mai puțin memorabil decât precedentele. Este o observație care ne amintește că succesul internațional nu exclude lectura critică și că fiecare carte trebuie judecată pentru propriile merite.
Există însă un fir comun al celor trei romane: interesul pentru oamenii vulnerabili, pentru relațiile complicate dintre părinți și copii, pentru memoria traumelor și pentru felul în care istoria mare pătrunde în viețile individuale.
În interviul din 2019, Tatiana Țîbuleac povestea despre bunica sa, deportată în Siberia, unde și-a pierdut un copil și a adus pe lume o fiică, viitoarea mamă a scriitoarei. Este o istorie familială care explică, poate, ceva din duritatea și sensibilitatea prozei sale. Dar autoarea avertizează și asupra tentației de a confunda personajele literare cu oamenii reali care le-au inspirat. Literatura transformă experiența, nu o reproduce pur și simplu.
Revenind la evenimentul de la Bruxelles, poate că cea mai importantă realizare a Tatianei Țîbuleac nu este numărul traducerilor sau al premiilor, oricât de importante ar fi acestea. Este capacitatea de a transforma experiențe locale, uneori dureroase și greu de explicat, în povești pe care cititori din alte țări le pot înțelege.
Literatura face astfel ceva ce discursurile politice și chiar manualele de istorie reușesc mai greu: ne invită să locuim, pentru câteva ore, în viața altcuiva. Să înțelegem înainte de a judeca.
Iar într-o Europă în care migrația, identitatea și raporturile dintre limbi și culturi continuă să provoace tensiuni, cărțile Tatianei Țîbuleac ne amintesc că istoria nu se încheie odată cu schimbarea granițelor sau a regimurilor politice. Ea continuă să trăiască în limbajul, amintirile și destinele oamenilor.
Și este, în continuare o invitație la a citi literatură, pentru că doar așa putem să ne dezvoltăm empatia față de alții, dar și față de propria noastră istorie pe care adesea avem tendința de a o face excepțională uitând că în lumea largă, sau doar aproape de noi, și alții au trecut sau mai trec prin astfel de drame. Cititul nu ne dăunează, nu ne face să pierdem vremea, dimpotrivă, ne deschide mințile și inimile.
