Sărutul otrăvit al brumii ...
Azi a fost prima dimineață cu brumă în grădina mea. Și nu doar trandafirii au fost atinși de sărutul brumii, ci și panseluțele, regina nopții, petuniile și celelalte flori frumos înflorite pe care nu le pot adăposti peste iarnă și vor pieri. Și de ce ar fi asta atât de trist? Nu este oare, desigur, așa cum spune poetul: „Așa e scrisă / Nemilostiva lege-a firii”? Așa este, dar tot nu mă pot întrista așa cum ne întristăm unii, cei care probabil nu plecăm la ski pe pârtii exotice sau la mare, sub ecuator, când „vine iarna”. De ce? Pentru că atunci „Când e iarnă-afară/ Mai poate fi departe primăvara? ”
Dar mă întristez cu adevărat pentru că foarte puțină lume mai înțelege azi referințele literare de mai sus, dintre ghilimele. De unde știu? Din mici sondaje făcute în jurul meu, ba chiar și căutând online. Titlul este recunoscut de toată lumea, dar dacă întrebi cine l-a scris primești în cel mai bun caz un răspuns de tipul:
— … nu știu, da' e dintr-o melodie foarte mișto!
— Cine o cântă?
— Habar n-am.
Răspunsurile de mai sus sunt, în general, ale unor oameni trecuți de 30 – 35 de ani sau din categoria mea de vârstă. Cei foarte tineri se uită lung la mine, dau din umeri și … Unii mai zic, dar la ce mi-ar folosi să știu?
Să nu întrebi cumva din ce poezie este versul care formează titlul pentru că dăm de belele mari, de incorectitudine politică! Octavia Goga?!? Unii au auzit despre el din scandalurile din presă sau, mai ales de pe Facebook. Alții, în special cei de pe filiera de real, sau cum îi mai spune acum, nu prea.
Deși gurile rele spuneau că Octavian Goga nu se mai studiază în școală, prietenii mei artificiali mi-au spus că nu este adevărat, dar statutul său în programa de Limba și literatura română s-a schimbat semnificativ față de trecut. Nu mai este autor canonic obligatoriu pentru toți elevii. Pentru că, nu-i așa, nu toți trebuie să știm aceleași lucruri, mai ales despre literatura română. Să nu ne epuizăm sau, mai rău, să ne plictisim. Sau să ne dăuneze cumva. Lista celor 17 autori canonici (pe baza cărora se formulează subiectul III la profilul Real/Tehnologic) nu îl include pe Goga. Prin urmare, elevii de la real nu au obligația de a memora eseuri despre el pentru examen. Dacă mă întrebați pe mine, Doamne ferește!, nimeni n-ar trebui să memoreze eseuri sau referate pentru examen. DOAR citate de la sursă, adică din operele literare. Plus opiniile lor personale. Așa cum la matematică nu li se cere tinerilor să memoreze modul cum s-a ajuns la o anumită formulă sau teoremă. Ci doar formula și, evident, să știe s-o aplice!
Dar Goga apare în programa extinsă pentru profilul Umanist (Filologie). Poetul este inclus în capitolul curentelor literare, ca reprezentant al poeziei de la începutul secolului al XX-lea, cu poeziile „Rugăciune” sau „De demult” ca ilustrare pentru studiu. Prin urmare, chiar dacă greutatea sa la examenele naționale a scăzut, poeziile lui Goga (cum ar fi „Noi”, „Oltul” sau „Clăcașii”) se regăsesc în continuare în manualele școlare. Profesorii le folosesc ca ilustrări pentru curente literare sau ce mai au ei nevoie să predea la școală.
Dar să revin la o întrebare care se pune tot mai mult azi: la ce mi-ar folosi? Depinde. Poate nu ar folosi la nimic, dacă ți-ai propus să nu faci nimic în viață. Dar dacă îți dorești să fii activ, să călătorești, să lucrezi într-un domeniu atrăgător și multe astfel de vise firești până la un punct, vei descoperi la un moment dat că nu poți comunica cu cei din jurul tău. Sau că nu înțelegi ce-ți spun alții, inclusiv în filme, videoclipuri, nu înțelegi așa numitele referințe culturale.
Dar de ce avem nevoie de referințe culturale – ați putea să mă întrebați. Și, de fapt, ce sunt ele? Expresia poate suna pretențios, dar realitatea pe care o descrie este cât se poate de obișnuită. Toți avem asemenea repere, chiar dacă nu le numim astfel și chiar dacă ele nu provin din opere „mari”. Întrebarea este dacă mai avem nevoie de ele într-o lume în care orice informație pare să fie la un clic distanță și în care inteligența artificială poate produce, în câteva secunde, o listă impresionantă de citate despre orice subiect.
Cred că da. Pentru că una este să găsești întâmplător un citat și cu totul alta este să-ți vină în minte, firesc, atunci când ai nevoie de el. În primul caz ai găsit/căutat o informație. În al doilea, o parte din cultură a devenit o parte din tine. Era o perioadă când auzeai frecvent la școală, dar și de la părinți, următoarea cugetare: „cultura generală este ce știm după ce am uitat ce am învățat”. Și, nu uitați, trăim în epoca în care nu învățăm doar în școală, ci și informal, în multe locuri și situații.
Revenind, referințele culturale sunt importante în primul rând pentru că ne oferă cuvinte pentru experiențe pe care le trăim, dar pe care nu știm întotdeauna să le exprimăm, să le numim.
Bruma este un banal fenomen meteorologic, iar moartea florilor consecința căderii ei. Dar „sărutul otrăvit al brumii” transformă observația într-o experiență estetică și afectivă. Poate nu știți că există tineri, mai ales în orașe, care nici măcar nu știu ce este bruma! La ce le-ar folosi?
Iar Goga, prin „nemilostiva lege-a firii”, aduce în discuție întreaga problematică a efemerității. Poetul romantic englez Shelley, prin întrebarea „Când e iarnă-afară/ Mai poate fi departe primăvara? ” introduce speranța, ideea regenerării. Dar și banala afirmație „vine iarna” este, de fapt, o referință la popularul roman „Urzeala tronurilor” de George R.R. Martin și poate la și mai celebrul serial HBO cu același titlu. Concret este vorba de celebrul motto al Casei Stark, „Vine iarna”, un avertisment sumbru și o filozofie de viață axată pe vigilență, pragmatism și datorie. În aceste două cuvinte se ascund o mulțime de semnificații sumbre, dar nu este cazul să le discut aici. Ce este relevant aici este că în primul paragraf al acestui articol există trei niveluri de înțelegere a aceleiași dimineți de noiembrie. Și niciunul nu îl exclude pe celălalt.
În al doilea rând, referințele culturale creează punți între oameni și generații. Când recunoaștem un vers, o imagine, o melodie sau o scenă dintr-un film, simțim că aparținem unei comunități de experiențe și semnificații. Dar ce se întâmplă atunci când aceste referințe nu mai sunt comune, când școala sau obiceiurile sociale s-au schimbat atât de mult încât nu mai avem puncte de referință comune?
Azi tinerii au alte referințe culturale și nimic rău în asta, dar uneori repertoriile noastre culturale nu mai comunică între ele. Și aici problemele se complică pentru că avem deja o problemă de educație, la nivel de sistem nu de persoană individuală, dar și de disponibilitate reciprocă. Nu ne mai ascultăm unii pe alții.
În al treilea rând, referințele culturale ne ajută să gândim prin analogii și să descoperim sensuri noi. Referințele culturale nu sunt simple ornamente ale conversației sau ale unui articol, nici o modalitate de a ne etala cunoștințele. Ele sunt mai degrabă niște modalități de cunoaștere. Când folosim o metaforă cunoscută, aducem în prezent un întreg univers de semnificații. Uneori, o referință culturală ne permite să înțelegem o situație mai repede și mai profund decât ar face-o o explicație lungă. De aceea, cultura generală nu ar trebui confundată cu memorarea unor nume, date și titluri. Pentru asta avem, desigur, prietenii artificiali. Important este însă să putem face legături între ele și lumea în care trăim. Și aici doar noi înșine ne putem ajuta.
În al patrulea rând, și foarte important azi, pentru că ne ajută să rezistăm prezentismului. Ce este prezentismul? Complicat de răspuns pe scurt, dar aici mă interesează tendința de a judeca sau interpreta trecutul din perspectiva valorilor, moralei și cunoștințelor din prezent, fără a lua în calcul contextul epocii respective. Cel mai adesea pentru că nu-l cunoaștem și pentru că luăm de bun ce ni se spune pe diverse canale, fără a avea argumente contrare. Un exemplu, este chiar în articolul prezent prin judecarea lui Octavia Goga prin oglinda prezentului. Cu alte cuvinte, poate însemna reducerea istoriei doar la preocupările lumii de astăzi.
De ce se întâmplă asta ? Trăim într-o cultură a actualității permanente. Nici nu mai ținem minte ceea ce s-a întâmplat ieri: o știre o înlocuiește pe alta, o modă dispare înainte să o înțelegem, iar algoritmii ne invită permanent să trecem la următorul conținut.
Referințele culturale introduc o altă dimensiune a timpului. Ne amintesc că oamenii au cunoscut înaintea noastră pierderea, speranța, frica, bucuria și incertitudinea. Shelley scria despre iarnă și primăvară acum mai bine de două secole. Și totuși întrebarea lui rămâne inteligibilă într-o grădină din Curtea de Argeș, din anul 2026. Nu suntem nici unici, nici atât de diferiți. Cultura ne arată că suntem aceeași oameni vulnerabili de-a lungul istoriei și ne ajută să trăim, indirect, și alte vieți decât a noastră. În felul acesta, cultura nu este un lux, ci o formă de extindere a experienței umane.
Cultura vie nu este un muzeu al citatelor. Un cântec al Mariei Tănase, o manea, pușchea pe limbă!, o replică dintr-un film, un proverb auzit în copilărie sau o imagine din cultura digitală pot îndeplini aceeași funcție de conectare a experiențelor.
Florile dispar și asta ne întristează, dar, iată, versurile rămân. Și, uneori, ne ajută să așteptăm primăvara.
