Din nou despre premii și cum țin pasul cu timpurile
Iată că după premiul Booker, se deschide sezonul premiilor Nobel. La noi sunt mult mai cunoscute și mai dezbătute decât altele din motive care sunt irelevante aici, dar pot fi ghicite ușor.
Citesc și eu ca atâția alții, de data asta în The Economist, că luni a fost acordat primul dintre Premiile Nobel pentru știință din acest an, cel pentru fiziologie sau medicină. Se deschide astfel săptămâna Nobel care se va încheia luni, 12 octombrie cu premiul pentru economie decernat de Sveriges Riksbank. Între timp am aflat că premiul pentru medicină a fost acordat în comun cercetătorilor Karl Deisseroth, Peter Hegemann și Georg Nagel, „pentru descoperirile lor privind canalele ionice activate de lumină și optogenetică”. Iar premiul pentru fizică a fost decernat marți, 6 octombrie, lui Francis Halzen de la Universitatea Wisconsin–Madison, SUA „pentru contribuții decisive la Observatorul de neutrini IceCube și la descoperirea neutrinilor de înaltă energie de origine astrofizică”. Urmează în continuare premiul pentru chimie, iar joi și vineri vor fi acordate premiile pentru literatură și, respectiv, pentru pace. Laureații află că au câștigat premiul abia în ziua în care vestea este făcută publică printr-un simplu telefon.
Dar ce este cu adevărat interesant în anunțul făcut de The Economist este comentariul că unii oameni de știință consideră că regulile de acordare a premiilor în domeniile lor sunt depășite. Un Premiu Nobel nu poate fi împărțit între mai mult de trei persoane, deși în prezent este nevoie adesea de echipe uriașe pentru a realiza descoperiri revoluționare în domenii precum fizica fundamentală. De asemenea, Premiile Nobel nu pot fi acordate postum, astfel încât rămân nerecunoscute unele descoperiri a căror importanță devine evidentă abia după moartea autorilor lor ceea ce iarăși se întâmplă uneori.
Dar, spune aceeași publicație, regulile nu sunt eterne. Testamentul lui Alfred Nobel prevedea ca premiile să recompenseze activitatea din anul precedent. Doar că de zeci de ani instituțiile care acordă premiile nu mai respectă această prevedere.
Ni se atrage astfel atenția asupra faptului că modul de acordare al premiilor reflectă o concepție mai veche despre descoperirea științifică: marele savant lucrând individual sau un grup mic și identificabil. În prezent știința contemporană funcționează adesea prin colaborări uriașe, pe bază de granturi, în echipe sau rețele care uneori pot ajunge la mii de cercetători. În asemenea cazuri, comitetul Nobel trebuie aproape artificial să extragă trei persoane dintr-o rețea mult mai amplă de contribuții.
Și regula privind premiile postume luminează o problemă interesantă: timpul necesar pentru a înțelege importanța unei descoperiri. Nobelurile sunt renumite tocmai pentru faptul că, în știință, comitetele așteaptă adesea ani sau decenii pentru confirmarea importanței unei contribuții. Dar această prudență poate produce paradoxul că recunoașterea vine prea târziu.
Altfel spus modul în care se face știința în secolul XXI este diferit de mitologiile despre descoperirile științifice făcute în secolul al XIX-lea. Și atunci modalitățile de acordare ale Premiului Nobel trebuie să rămână ancorate în tradiție sau să se adapteze fără a-și dilua prestigiul? Sigur că regulile creează continuitate și autoritate, dar dacă ajung să descrie o lume științifică care nu mai există, respectarea lor rigidă poate deveni contraproductivă.
De altfel, au existat destule „controverse Nobel” de-a lungul timpului și nu doar în jurul premiului pentru literatură sau pace. Există întrebarea referitoare la ce anume legitimează, de fapt, Premiul Nobel — obiectivitatea criteriilor acordării sau prestigiul acumulat al instituției care selectează?
Chiar în științele considerate „exacte”, premiul nu recompensează pur și simplu cea mai bună descoperire. Trebuie stabilit cine a făcut descoperirea, cât de decisivă a fost contribuția fiecăruia, dacă efectele ei s-au confirmat și unde se trasează granița între contribuția individuală și cea colectivă. Așadar, chiar când rezultatul științific poate fi verificat experimental, atribuirea meritului rămâne o judecată umană și instituțională. Obiectivitate perfectă nu există.
Îmi vine în minte cazul Daniel Kahneman care este exemplar din mai multe puncte de vedere. Era psiholog, nu economist, iar premiul din 2002 i-a recunoscut integrarea unor idei din cercetarea psihologică în știința economică, mai ales privind judecata și luarea deciziilor în condiții de incertitudine. Și faptul că Nobelul pentru economie a putut trece granița disciplinară spune ceva important: marile probleme intelectuale nu respectă neapărat granițele departamentelor universitare.
Există aici o ironie frumoasă. Premiul pentru economie nici măcar nu făcea parte dintre premiile prevăzute de Alfred Nobel în testamentul său; a fost instituit de banca centrală suedeză în 1968, iar denumirea sa oficială — Premiul Sveriges Riksbank pentru Științe Economice în memoria lui Alfred Nobel — subliniază această diferență. Cu toate acestea, în imaginarul public a devenit aproape complet un „Nobel”.
La literatură lucrurile sunt și mai complicate, pentru că nu există echivalentul unei verificări experimentale. În mod clar nu vorbim despre succesul la public. Nu este ușor să răspundem la întrebarea ce înseamnă „cea mai remarcabilă operă”? Sau cum definim valoarea estetică, dar originalitatea, influența, universalitatea? Este importantă reprezentarea unei culturi insuficient cunoscute? Dar curajul moral? Iar controversele apar tocmai pentru că alegerile Academiei Suedeze fac vizibil faptul că premiul nu numai recunoaște un canon, ci contribuie la construirea lui. Un scriitor Nobel devine mai tradus, mai citit, mai predat și, inevitabil, mai „important” prin însăși acordarea premiului. Dar despre literatură vorbim mai mult după ce aflăm cui i-a fost acordat premiul pentru 2026.
