Ne pregătim de iarnă, chiar dacă ieri a fost echinocțiul de toamnă
Am reînceput cu mare bucurie întâlnirile CLER Sr. Nici nu ne-am dat seama că le-am început sub semnul echinocțiului de toamnă. Așa a vrut hazardul: să începem într-o notă echilibrată și plină de aromele toamnei, dar și de idei noi. Probabil că sloganul împrumutat, Cititori din toate zările, treziți-vă! a fost de folos.
Ieri, 22 septembrie, am vorbit destul de mult și adesea în contradictoriu, dar sigur pe tonuri echilibrate de echinocțiu, despre: Drumul de sare de Raynor Winn și Când o să te faci mare de Miguel Gane. Hazardul a fost prezent și acum. Cele două cărți au fost propuse de două persoane diferite, din grupe de vârstă diferite, dar așa cum se întâmplă adesea cele două cărți s-au întâlnit pe drumul nu foarte comod al descoperirii identității proprii. Dar identitățile sunt formate, desigur, de straturile culturale în care ne-am format. În plus, este destul de dificil, nu imposibil însă, să nu judecăm pe alții prin propriile lentile culturale.
Dacă vă uitați la fotografiile de mai jos veți vedea că am fost răsfățate de aromele fructelor aduse de cititoare, ca și de diverse dulciuri aduse de membrele clubului. E o mare bucurie să vorbești despre literatură în frumoasa casă Norocea, în jurul atâtor bunătăți. Au trecut și niște vizitatori care au rămas uimiți să ne vadă vorbind despre cărți. Poate se duce vestea și pe la alții.
Da, am început cu momentul de poezie. Fiecare și-a ales o poezie (doar una) din poetul preferat și ne-a citit-o sau recitat-o. Spre bucuria noastră au fost destul de multe încercări reușite de recitare. Unele despre toamnă, altele despre viață. Nina Cassian, Nichita Stănescu, Eminescu, W.B. Yeats, ba chiar și două poezii ale unor membre CLER citite de alte persoane decât autorii lor.
Așa că am hotărât ca în viitor momentul poetic al fiecărui club să dea libertatea cititoarelor sau cititorilor să-și aleagă poetul și poezia preferată.
În plus, am avut o premieră, să zicem tehnologică. Una din membrele noastre n-a putut ajunge și s-a conectat pe WhatsApp la discuțiile noastre. Ba chiar a și intervenit de câteva ori, de la volan conducând spre casă, ceea ce ne-a bucurat enorm.
Pe foarte scurt despre ce am discutat:
Cele două cărți aparent atât de diferite, au însă un nucleu comun: ce se întâmplă cu identitatea noastră atunci când pierdem locul în care ne simțeam „acasă”. La Raynor Winn pierderea este brutală și are loc la maturitate. La Miguel Gane, copilul este smuls dintr-o lume și trebuie să învețe să se obișnuiască să trăiască în alta. În ambele cazuri, omul trebuie să se reconstruiască printr-un proces adesea dureros și traumatizant.
Am discutat despre controversa provocată de Drumul de sare care în Anglia este prezentată în original ca memoir, adică o carte de memorii sau amintiri, nu ca roman, deși ediția românească este adesea comercializată în zona romanului. Winn povestește drumul de aproximativ 630 de mile, adică vreo 1.014 km, parcurs pe jos împreună cu soțul ei, Moth, după pierderea casei și a fermei și primirea diagnosticul de boală neurologică terminală pentru Moth.
Despre ce am vorbit concret luând în discuție genul lucrării? În primul rând despre cât adevăr îi datorăm cititorului într-o operă memorialistică? Între anii 2025–2026, The Salt Path a devenit centrul unei controverse serioase în Anglia. Investigații jurnalistice au contestat anumite elemente ale relatării despre pierderea casei și boala lui Moth. Winn a respins acuzațiile și a publicat documente medicale în sprijinul relatării sale. În 2026 a apărut și informația, confirmată de avocații ei, că publicase anterior o carte sub pseudonim, deși The Salt Path fusese prezentată repetat drept debutul ei. Vorba unor jurnaliști acestea sunt faptele la care am avut acces. Opinia este a dumneavoastră. Dar, sincer, suntem oare obligați să ne confesăm public pentru a satisface apetitul unor cititori pentru nefericirea personală a celor care doresc să-și împărtășească experiența de viață? Nu putem fi oare selectivi în ceea ce dorim să facem public?
Întrebarea care nu ne-a dat pace aseară a fost următoarea: dacă aflăm după lectură că anumite elemente ale unei cărți autobiografice sunt contestate, se schimbă valoarea literară sau emoțională a experienței noastre de lectură? Și ar fi reacția aceeași dacă volumul ar fi fost publicat de la început ca roman? Sigur că sunt argumente și pro și contra, pentru că sunt mulți cei care privesc această dezbatere prin lentila pactului dintre autorul de memoir și cititor. Și iarăși avem diferențe culturale majore între cititorul britanic și cel român.
În cartea lui Miguel Gane am discutat mult despre vocea copilului. Chiar autorul spune că aceasta a fost partea cea mai dificilă și că a reluat romanul de mai multe ori până când a găsit-o. Nu, la un club de lectură nu avem timp să facem critică literară și, oricum, nu ăsta este scopul. Dar s-au ridicat întrebări foarte bune: cât înțelege copilul și cât înțelegem noi peste capul lui? Inocența naratorului diminuează drama sau o face mai puternică? Și cât din copilul narator este copilul de atunci și cât este inevitabil reconstruit de adultul care scrie?
Apoi am discutat despre limbă ca identitate. Copilul nu învață doar spaniola; învață să devină altcineva prin spaniolă. El nu mai este Mihai, ci devine Miguel proces care reflectă în miniatură un proces migratoriu complex. Dau un mic citat relevant din carte: „A fi emigrant însemna să pierzi. Mai întâi mi-au luat numele. La centrul de zi nu știau să-mi pronunțe numele, așa că l-au tradus. Începând din acel moment” (p. 237)
Am discutat foarte multe aspecte legate de identitate, discriminare etc. Și am ajuns la concluzii interesante, care însă nu pot fi discutate așa cum ar merita aici. Cele două cărți devin și mai interesante dacă le discutăm împreună. Raynor și Moth pleacă după ce au avut o viață de un succes relativ și au pierdut-o; copilul lui Gane pleacă înainte de a fi avut timp să-și construiască una. Primii merg fără destinație sigură, celălalt ajunge într-o destinație aleasă de adulți. Și totuși toți trebuie să răspundă aceleiași întrebări: cine sunt eu când reperele după care mă defineam au dispărut?
Și ne-am întrebat care dintre cele două experiențe reprezintă mai bine ideea de „drum” — deplasarea fizică spectaculoasă a lui Raynor și Moth sau drumul aproape invizibil prin care Mihai devine Miguel? Oare avem nevoie să plecăm undeva ca să ne reconstruim? Sau „drumul” din ambele cărți este, în ultimă instanță, o metaforă pentru momentul în care viața pe care o credeam stabilă încetează să mai fie posibilă?
Sunt întrebări la care trebuie să răspundem fiecare, mai ales acum, când lumea pe care o cunoșteam și o credeam permanentă, se prăbușește îm jurul nostru. Nu doar lumea noastră din orășelul regal în care locuim, ci lumea țării pe care adesea nu mai știm cum s-o definim, a continentului, ba chiar a planetei.
Și, da ne îndreptăm spre iarnă. Cum va fi ea ? Să sperăm că blăndă și bună, lăsându-ne să citim cât mai mult la gura sobei sau caloriferului. Pentru data viitoare la CLER Sr vom dezbate o carte tulburătoare: „Omul în căutarea sensului vieții” de Viktor Frankl. Și vom recita poeziile care ne plac cel mai mult.
