La coadă la muzeu?
Săptămâna trecută am fost la vernisajul expoziției „Armonii de vară” a maestrului Ion Aurel Gîrjoabă. Un eveniment cultural cald, prietenos, plin de emoții care amintesc culorile și canicula verii temperată însă de zilele începutului de septembrie, dar mai ales de echilibrul și armonia interioară a maestrului Gîrjoabă. Lume multă, lume bună și foarte bună dacă mi se permite o exprimare mai puțin corectă politic, dar conformă cu realitatea.
Ce m-a mirat oarecum și chiar nemulțumit ușor a fost că după cuvintele de deschidere și felicitările adresate maestrului, lumea a început să plece neașteptat de repede. Deși existau suficiente motive pentru a întârzia la un „pahar” de vorbă în fața simezelor pline de căldura culorilor oferite cu generozitate în dar de pictor și de a schimba impresii nu neapărat de teoria imaginii sau a coloristicii, dar despre ce vedem fiecare dintre noi în abordarea pictorului, ce reacție avem la modul cum transformă realitatea într-o viziune personală care se poate potrivi sau nu cu a noastră.
Ce m-a impresionat plăcut însă a fost prezența tinerilor. Poate nu chiar atât de mulți câți mi-ar fi plăcut să fie, dar suficienți pentru a justifica subtitlul „Gîrjoabă și discipolii”. Și mi-a mai plăcut și faptul că maestrul își construiește posteritatea și, ca un bun educator, se străduiește să lase în urmă pe cei care îi vor duce mai departe moștenirea și, mai ales, vor forma o generație care să aprecieze arta.
De ce spun asta? Pentru că trăim într-o vreme în care ni se spune aproape zilnic că oamenii nu mai au răbdare, că nu mai citesc, că nu se mai pot concentra și că preferă imaginile de câteva secunde de pe telefon. Și totuși în alte părți, ba uneori și la noi, se întâmplă ceva aparent contradictoriu: oamenii stau la coadă pentru a vedea expoziții. Uneori ore întregi. Cumpără bilete cu luni înainte, călătoresc în alt oraș sau chiar în altă țară și acceptă aglomerația pentru câteva zeci de minute petrecute în fața unor obiecte vechi de sute sau mii de ani.
Exemplul spectaculos al momentului este tapiseria de la Bayeux. Pentru prima dată după aproape o mie de ani, celebra broderie medievală a sosit în Anglia, fiind expusă la British Museum din septembrie 2026 până în iulie 2027. Este un obiect enorm – aproape 70 de metri – care povestește în imagini cucerirea normandă a Angliei din 1066. Dar ceea ce impresionează astăzi nu este numai obiectul, ci reacția publicului. În ziua punerii în vânzare a biletelor, coada virtuală a depășit 80.000 de persoane, iar muzeul a încasat 2,5 milioane de lire sterline într-o singură zi. Biletele pentru primele luni s-au epuizat aproape imediat.
S-a vorbit deja despre „Bayeux mania”. Expresia nu pare exagerată. Expoziția a devenit eveniment național, presa îi dedică pagini întregi, iar interesul public amintește mai degrabă de lansarea biletelor pentru un mare concert. La deschiderea expoziției, vizitatorii vorbeau despre șansa de a vedea tapiseria ca despre o experiență pe care probabil nu o vor mai avea niciodată.
Probabil aici se află o primă explicație pentru succesul marilor expoziții occidentale: muzeele au învățat să transforme cultura în eveniment fără a o transforma neapărat în divertisment.
Este o diferență importantă. British Museum nu încearcă să facă Tapiseria de la Bayeux „mai ușoară” de înțeles pentru publicul larg de azi sau mai puțin medievală. Dimpotrivă, mizează tocmai pe unicitatea ei, pe vechimea ei, pe fragilitatea ei, pe faptul că publicul vede ceva ce generații întregi nu au putut vedea în Anglia. Muzeul construiește în jurul obiectului o poveste. „1066” nu mai este doar o dată din manual, ci un moment care a schimbat destinul unei țări. Iar tapiseria nu mai este numai o piesă de patrimoniu, ci un martor aproape miraculos al acelui moment. Și sigur că „1066” este o data cunoscută majorității turiștilor care vizitează sudul Marii Britanii. Ea apare, dincolo de pliante, broșuri, vederi, cărți, pe brelocuri, cești, ștergare, sacoșe, tricouri fără teama de a minimalize astfel o data importantă a istoriei locului.
Suveniruri cu anul și data bătăliei de la Hastings, imortalizată de tapiseria Bayeux.
Ceva asemănător se pregătește la New York. Între 25 octombrie 2026 și 27 februarie 2027, Museum of Modern Art (MoMA) va prezenta o amplă expoziție Brancusi: The Artist and His Studio (Brâncuși: artistul și atelierul său). Pentru prima dată după decenii, sculpturi din atelierul parizian al lui Brâncuși, rareori împrumutate, vor călători la New York, împreună cu fotografii, filme, mobilier și socluri realizate de artist, unelte și documente de arhivă. Acestea vor intra în dialog cu colecția Brâncuși a MoMA și cu alte lucrări împrumutate.
Și în această situație avem o perspectivă interesantă, o nouă poveste. Nu ni se propune pur și simplu o nouă expoziție Brâncuși. Ni se propune intrarea în lumea lui. Atelierul de pe Impasse Ronsin 8 devine el însuși operă, loc de muncă, experiment, conversație și invenție. Până și celebrul episod american al Păsării în văzduh, pe care vameșii americani au refuzat inițial să o considere operă de artă, intră în această poveste.
Cu alte cuvinte, marile muzee nu mai expun numai obiecte. Ele construiesc experiențe intelectuale și emoționale în jurul lor, spun povești.
Dar explicația apetitului occidental pentru expoziții nu stă numai în talentul muzeelor de a le promova. Există ceva mai profund: un obicei cultural format în timp. Oamenii vizitează expoziții, merg la vernisaje, dar și discută despre artă. Nu la modul doct și eventual greu de înțeles de cei din jur, ci simplu, natural povestind ce au făcut într-o după amiază, ce bucurie au avut privind un tablou sau o sculptură, etc.
Copilul dus la muzeu de școală sau de părinți nu devine automat iubitor de artă. Poate chiar să se plictisească îngrozitor. Dar învață ceva mai simplu și poate mai important: că mersul la muzeu este una dintre activitățile normale pe care oamenii le pot face într-o după-amiază liberă. Mai târziu va merge cu prietenii, cu partenerul, cu proprii copii. Muzeul intră în repertoriul posibil al vieții cotidiene, alături de cinema, restaurant, plimbare sau concert.
Aș spune că aici apare una dintre diferențele importante față de România, mai ales față de orașele mai mici.
Probabil că la expoziția maestrului Gârjoabă de la Muzeul municipal ați văzut și portretul lui Brâncuși. Iese în evidență între culorile calde ale celorlalte tablouri un portret alb-negru, cu doar cu o ușoară umbră de culoare – un minunat instantaneu al austerului Brâncuși. Îți atrage fără să vrei atenția și-ți aduce aminte că ne aflăm în anul Constantin Brâncuși, marcând 150 de ani de la nașterea marelui sculptor. Iată cum, cu discreția sa elegantă, maestrul Gârjoabă a spus o poveste minimalistă despre marele Brâncuși.
Nimeni nu se naște cu dorința de a vedea o expoziție Brâncuși. După cum nu ne naștem cu dorința de a citi Proust, de a asculta Bach sau de a vedea un spectacol de Shakespeare. Gustul cultural se formează prin expunere, repetiție, familiaritate și, foarte important, prin ceilalți, printr-o masă critică de consumatori de cultură. Mergem și pentru că merg prietenii noștri, pentru că profesorul ne-a făcut curioși, pentru că am citit despre expoziție, pentru că cineva ne-a spus: „Trebuie să vezi asta”.
În marile orașe occidentale intervine un mai puternic efect de masă critică decât la noi. Londra, Parisul sau New Yorkul au milioane de locuitori, turiști, universități, școli, presă culturală, muzee, galerii și comunități internaționale. O expoziție importantă intră rapid în conversația publică. Se produce ceea ce am putea numi un cerc virtuos al vizibilității: mult public generează presă, presa generează curiozitate, curiozitatea aduce și mai mult public, iar succesul justifică investiții în alte expoziții.
Într-un oraș mic, chiar dacă este regal, mecanismul poate funcționa exact invers. Expozițiile sunt mai rare, publicitatea este modestă, publicul potențial este mic, școlile și instituțiile colaborează sporadic, iar oamenii nu au sentimentul că se întâmplă ceva ce nu trebuie ratat. Participarea redusă justifică investiții reduse, iar investițiile reduse produc evenimente mai puțin vizibile. Se formează un cerc vicios al invizibilității.
Brâncuși ne oferă un exemplu bun. Țineți minte expoziția „Brâncuși: surse românești și perspective universale” de la Muzeul Național de Artă Timișoara? Dux Travel a organizat atunci o frumoasă deplasare la Timișoara și lumea a fost fericită să participe. Expoziția din 2023, curatoriată de Doina Lemny, s-a încheiat la 28 ianuarie 2024, înregistrând venituri de 1,4 milioane euro și mai mult de 130.000 de vizitatori. Cu alte cuvinte a fost un succes care a contrazis ferm lipsa apetitului cultural local. Spunea atunci cineva că expoziția Brâncuși de la Timișoara a arătat două lucruri importante: colaborarea de succes între entități culturale din România și marile muzee ale lumii (Centre Pompidou și Tate Modern) și reacția publicului față de expoziție, faptul că participarea la activități culturale de calitate și anvergură devine un obicei și nu o excepție. De ce? Poate și pentru că expunerea masivă la prezența culturii în diversele medii deschide un apetit cultural mai mare decât lipsa acestei deschideri. Și deși putem vedea Pasărea în văzduh într-o mie de fotografii, nimic nu înlocuiește experiența directă, nemediată: suprafața bronzului, raportul sculpturii cu spațiul, dimensiunea, lumina care alunecă pe formă nu pot fi trăite pe un ecran sau pe o imagine.
Iar MoMA, pentru a reveni la exemplul noii expoziții în pregătire la New York, pare să fi înțeles că, pentru a-l înțelege pe Brâncuși, trebuie să vedem nu numai sculpturile, ci și universul în care acestea au fost gândite.
De aceea, diferența dintre marile capitale occidentale și orașele mici românești nu ar trebui formulată simplist ca diferență între oameni „culți” și oameni „neinteresați”. Este mai curând diferența dintre ecosisteme culturale mature și ecosisteme care trebuie încă dezvoltate.
Iar dacă vrem public la expoziții peste zece sau douăzeci de ani, probabil că întrebarea cea mai importantă nu este câți oameni vin la vernisajele locale, nici despre ce discută sau cât timp. Mai important este să ne întrebăm câți copii au intrat anul acesta într-o galerie sau muzeu, au privit ceva ce nu au înțeles imediat și au avut lângă ei un adult care, în loc să le spună ce trebuie să creadă despre artă, i-a întrebat pur și simplu:
„Tu ce vezi aici?”
