Melancolii de toamnă
Mi s-au întâmplat foarte multe lucruri frumoase și demne de povestit în ultimele două săptămâni despre care mi-am propus să scriu azi: o nuntă superbă și demnă de a fi povestită cu peste 40 de participanți internaționali și 16 din România, (da, da în București și la Casa Timiș) o conferință a femeilor de afaceri din țară (la Brașov), câteva cărți citite și demne de a fi pomenite, știrea despre tapiseria de la Bayeux, expusă la British Museum, care i-a adus aproape pe Regele Charles al Marii Britanii și președintele francez Emmanuel Macron, începutul școlii și, de ce nu, chiar al toamnei.
Dar ... totul s-a bulversat sub știrea publicării rezultatelor pentru 2025 a testelor PISA la științe, matematică și lectură. De la cei mai inactivi utilizatori Facebook, la analiști serioși și care scriu constant pe mai multe canalele, de la posturi TV și de radio la administrația prezidențială toată lumea este îngrijorată, supărată, scandalizată, oripilată, îngrozită (în funcție de diversitatea vocabularului propriu) față de starea educației tinerilor din patria noastră minunată. Scuze, am intrat pe alt registru, dar ... hai să fim serioși! De ce aceste reacții? De ani de zile nu investim în educație, ne lăudăm doar cu rezultatele individuale ale elevilor, familiilor și profesorilor care-i susțin și antrenează pe campionii noști în informatică, matematică, robotică, fizică și astrofizică, geografie, ba uneori și parcă tot mai des la dezbateri academice și vorbit în public / oratorie, dar nu neapărat cu rezultatele sistemului care este însă foarte atent să-și revendice aceste rezultate și să spună prețios „Noi, școala... ”.
Și de ce ne-ar interesa pe noi rezultatele la testele PISA? Și ce este PISA? Pentru cei care nu aveți timp să căutați pe Google sau similare, PISA este acronimul din engleză de la Programme for International Student Assessment (Programul pentru evaluarea internațională a elevilor) și este un test organizat de OCDE.
Melancolia mea provine de la faptul că nu pot scrie despre lucrurile minunate menționate în primul paragraf, pentru că a apărut PISA! Și dacă vă întrebați de ce ne-ar interesa acest subiect, vă răspund imediat. Doar am lucrat toată viața în educație și știu că ne interesează PISA nu pentru că este vorba despre note, ele n-au oricum valoarea pe care unii mai cred că o au, ci despre viețile viitoare ale copiilor sau tinerilor noștri.
După publicarea rezultatelor PISA 2025, România constată din nou că școala sa nu funcționează așa cum ar trebui. Sigur că putem discuta despre clasamente, despre diferențele spectaculoase dintre țările din Asia de Est și restul lumii, despre metodologia de testare și despre eterna întrebare dacă testele PISA măsoară ceea ce trebuie să măsoare. Și sunt convinsă că mulți o vor face. Dar riscăm astfel să pierdem din vedere problema esențială: ce se întâmplă cu un tânăr care intră în viața adultă fără să poată înțelege bine ceea ce citește, fără să poată folosi matematica într-o situație obișnuită și fără să poată evalua critic o informație? Experiența pe care o am de la clubul local de lectură CLER Jr este, din păcate, relevantă pentru ce pot face copiii cu informația citită într-o carte. Asta, sigur, dacă pot să citească o carte cu mai mult text decât imagini.
PISA nu testează în primul rând cât de multă materie au memorat elevii. Testează capacitatea lor de a folosi ceea ce au învățat: să înțeleagă un text, să interpreteze date, să facă legături, să aleagă între alternative, să aplice o cunoștință într-o situație nouă. Cu alte cuvinte, tocmai acele lucruri pe care viața adultă le cere zilnic, de la înțelegerea unui contract până la evaluarea unei informații medicale sau financiare.
Iar aici rezultatele României sunt greu de trecut cu vederea. În 2025, numai 48% dintre elevii români de 15 ani ating cel puțin nivelul de bază la matematică, 52% la citire și 54% la științe. La toate cele trei domenii suntem sub media OCDE. Mai grav, situația nu se îmbunătățește: față de 2015, proporția elevilor aflați sub nivelul minim a crescut cu 12 puncte procentuale la matematică, cu 9 puncte la citire și cu 7 puncte la științe. La citire, rezultatul din 2025 este semnificativ mai slab chiar decât cel din 2022.
S-ar putea obiecta că nici restul lumii occidentale nu stă grozav. Este adevărat. PISA 2025 arată o deteriorare mai generală: între 2015 și 2025, media OCDE a scăzut cu 22 de puncte la matematică și cu 28 de puncte la citire. Asia de Est domină în continuare clasamentele, iar scăderea capacității de lectură este una dintre marile probleme ale sistemelor educaționale contemporane.
Dar faptul că și alții au probleme nu le face pe ale noastre mai mici. Ceea ce pentru mine este un continuu semn de întrebare este de ce privim ca societate constant doar spre occident, când Orientul Mijlociu și Asia sunt zonele în care nu doar economia are ritmuri trepidante, ci și educația, cercetarea și inovarea.
Problema testelor PISA este în primul rând o problemă personală înainte de a fi una statistică. Din păcate adesea nu ne dăm seama de acest lucru. Expresia „analfabetism funcțional” a intrat atât de mult în discursul public încât riscă să devină o etichetă lipsită de conținut. Nu înseamnă că un adolescent nu știe să citească sau să socotească. Înseamnă că poate citi cuvintele fără să extragă suficient sens din ele; poate reproduce o formulă, dar nu știe când trebuie folosită; poate primi informații, dar are dificultăți în a le compara și evalua.
Iar consecințele nu rămân în sala de clasă.
Un asemenea tânăr va avea mai puține opțiuni profesionale și va fi mai vulnerabil într-o piață a muncii care cere din ce în ce mai puțin executarea mecanică a unor operații și din ce în ce mai mult adaptare, judecată și învățare continuă. Îi va fi mai greu să se recalifice, să înțeleagă instrucțiuni complexe, să gestioneze informații contradictorii sau să ia decizii financiare informate. Diploma poate exista; autonomia pe care ar trebui să o certifice, nu vine însă automat.
Această problemă devine și mai gravă în epoca inteligenței artificiale (IA). În România, 40% dintre elevii testați spun că folosesc IA pentru învățare cel puțin săptămânal. Aproximativ o treime o folosește pentru cercetare preliminară, rezumarea textelor sau redactarea temelor. Dar nu verifică sursele.
Tehnologia poate fi un instrument extraordinar pentru cine știe să formuleze întrebări, să verifice răspunsuri, să compare surse și să recunoască o afirmație falsă. Dar pentru cine nu are aceste competențe, ea poate deveni tocmai contrariul: o modalitate foarte eficientă de a evita efortul intelectual care formează competențele respective. PISA 2025 atrage atenția asupra acestei tensiuni: elevii care folosesc IA pentru anumite sarcini școlare – redactare, rezumare, cercetare – tind să aibă rezultate mai slabe decât cei care nu o folosesc astfel, în timp ce utilizarea IA însoțită de alfabetizare specifică poate avea rezultate diferite.
Soluția este, deci, nu să scoatem tehnologia din școală, ci să ne întrebăm ce fel de minte vrem să formăm înainte de a-i pune la dispoziție instrumente care pot gândi aparent în locul ei.
Poate cea mai tulburătoare concluzie pentru România nu privește însă media rezultatelor, ci distribuția lor. Elevii români din sfertul socio-economic cel mai avantajat îi depășesc la științe pe cei din sfertul cel mai dezavantajat cu 122 de puncte. Media diferenței în țările OCDE este de 85 de puncte. Mai mult, între 2015 și 2025, performanța copiilor dezavantajați din România a scăzut, în timp ce aceea a copiilor avantajați a rămas relativ stabilă.
Cu alte cuvinte, școala românească nu reușește suficient să corecteze inegalitățile cu care copiii vin de acasă. Dimpotrivă, adesea le reproduce și chiar le amplifică.
Președintele Dan a surprins tocmai această dimensiune atunci când a afirmat, după publicarea rezultatelor, că șansa unui copil de a obține rezultate bune depinde „într-o măsură inacceptabil de mare” de familia din care provine și de locul în care învață. Soluțiile invocate – intervenția timpurie pentru copiii aflați în risc, reducerea abandonului, consolidarea competențelor de bază, evaluarea bazată pe date și investițiile consistente – nu sunt spectaculoase. Dar tocmai asemenea intervenții sistematice lipsesc în România de prea mult timp.
În fond, aceasta ar trebui să fie una dintre funcțiile fundamentale ale educației publice: să facă biografia unui copil ceva mai puțin dependentă de geografia și veniturile familiei sale. Dacă problema s-ar opri la cei care obțin rezultate slabe, ar fi deja suficient de gravă. Dar milioane de destine individuale devin, în timp, destin colectiv.
O economie nu poate trece durabil către activități cu valoare adăugată mare dacă o parte foarte mare a populației active are dificultăți în utilizarea informației, rezolvarea problemelor și învățarea unor lucruri noi. Nu putem vorbi la nesfârșit despre digitalizare, inteligență artificială, cercetare, inovare și competitivitate fără să observăm că toate acestea presupun oameni care citesc bine, înțeleg, calculează, pun întrebări și judecă informația.
Și nu este vorba numai despre economie. O societate democratică presupune cetățeni capabili să distingă între informație și manipulare, între argument și slogan, între dovadă și afirmație. Într-un mediu informațional dominat tot mai mult de rețele sociale, algoritmi și conținut generat de IA, alfabetizarea funcțională devine astfel și o formă de protecție civică.
Și ce ar trebui să facem acum? După PISA 2025. Nu încă o reformă grandioasă și mai ales nu încă o culpabilizare reciprocă – profesorii dau vina pe părinți, părinții pe profesori, toată lumea pe minister, iar ministerul schimbă din nou programele și manualele.
PISA nu măsoară destinul unui copil și cu atât mai puțin destinul unei țări. Este un semnal de alarmă, nu un rechizitoriu. Dar ne spune ceva despre instrumentele pe care copiii de astăzi le vor folosi mâine în viața adultă. Iar dacă aproape jumătate dintre ei intră insuficient pregătiți în viață, problema nu mai este doar a școlii. Este problema viitorului lor. Și, inevitabil, a viitorului nostru.
Prin urmare nu putem să ne oprim din a ne repeta și a le repeta și copiilor că educația reprezintă viitorul atât individual, cât și al unei comunități. Unele lucruri trebuie repetate până se învață. Problema este că, în educație, fiecare generație pentru care lecția rămâne neînvățată plătește prețul în propria viață.
