Cultura risipei și a cheltuielilor inutile

Mă lupt probabil ca orice om trecut de o anumită vârstă cu dorința de a avea greutatea de acum 10 – 15 ani. Îmi este din ce în ce mai greu nu neapărat din cauza sedentarismului, este și stilul de viață o parte a problemei, dar mai ales mă lupt cu obiceiurile tradiționale românești de ospitalitate. Este foarte greu să convingi gazda că un pahar cu apă este suficient.

Ce legătură are asta cu cheltuielile inutile? Foarte mare din punctul meu de vedere. Ascultam azi la radio că în România risipa alimentară este foarte mare. Dacă mă uit în jurul meu pe stradă sau la supermarket văd rezultatul, mai ales la copii. Copiii sunt cei care cel mai adesea impun ce punem în coș. Vreau și asta, și asta, și … Foarte rar aud părinți care să le explice că nu se poate. Și, mai ales, foarte rar spre niciodată, văd cumpărători care să aibă o listă cu lucrurile de care au nevoie. Nu pentru că ar uita, dar ca un mecanism de control pentru a nu lua lucruri doar sub impulsul momentului. Vorba unei reclame: „aici găsești tot ce vrei și ce nu știai că vrei.”

Mi-aduc aminte de copilărie și de mesele în familie. Pentru cei care au fost copii în România anilor 1950–1960, masa cotidiană nu era, de regulă, un spectacol al abundenței.

Mâncarea se punea în farfurie, cu porția. Mama/bunica împărțea carnea, garnitura, prăjitura. Pâinea se tăia felii, nu se arunca, iar resturile mesei de prânz puteau deveni, cu puțină ingeniozitate, cina sau mâncarea zilei următoare. Era, pur și simplu, o lume în care hrana costa mult în raport cu veniturile, se procura mai greu și purta încă memoria unor lipsuri foarte apropiate. Nici nu mai vorbesc de anii '80 în care lipsurile alimentare, și nu numai, erau acute.

Astăzi, imaginea mesei s-a schimbat. Platourile sunt mai mari, porțiile mai generoase, varietatea obligatorie. Mai ales la mesele festive – dar nu numai acolo – ospitalitatea pare să se măsoare prin ceea ce rămâne, nu prin ceea ce se mănâncă. „Mai ia!” este una dintre formulele noastre cele mai afectuoase. Gazda care a calculat exact cantitatea riscă aproape să pară zgârcită; gazda bună trebuie să aibă suficient pentru ca masa să rămână încărcată și după ce toată lumea s-a săturat.

Nu spun că acest lucru se întâmplă doar la noi. Nici vorbă. Dar aș zice că am fi putut învăța ceva din trecutul apropiat. Din păcate ne consolăm cu ideea nesănătoasă că dacă noi n-am avut, să aibă copiii noștri.

Ce ne spun statisticile? România rămâne una dintre țările cele mai vulnerabile social din Uniunea Europeană. În 2024, 27,9% din populație se afla în risc de sărăcie sau excluziune socială; doar Bulgaria avea o proporție mai mare, de 30,3%. Situația copiilor este și mai frapantă: 33,8% dintre copiii români se aflau în această categorie, al treilea procent din UE, după Bulgaria și Spania. În 2025 lucrurile s-au îmbunătățit ușor.

Cea mai mare pondere a persoanelor expuse riscului de sărăcie sau excluziune socială a fost înregistrată în Bulgaria (29,0%), urmată de Grecia (27,5%) și România (27,4%). În schimb, cele mai mici ponderi au fost înregistrate în Cehia (11,5%), Polonia (15,0%) și Slovenia (15,5%). Nu comentez aceste cifre pentru că ceea ce vreau aici este să arăt cum în ciuda riscurilor de sărăcie, România risipește mâncare. Nici nu avem prea multe statistici relevante pentru România, dar la nivel european este foarte clar că majoritatea risipei alimentare provine de la gospodăriile populației.

Prin urmare, problema nu se află numai în supermarketuri, restaurante sau industria alimentară. Ea se află și în bucătăriile noastre. Dar este risipa într-adevăr un paradox într-o țară relativ săracă? Numai la prima vedere. Pentru că sărăcia și risipa nu se exclud. Uneori chiar se alimentează reciproc.

În numai câteva decenii, România a traversat o schimbare culturală enormă. Generațiile crescute în lipsuri au ajuns să trăiască într-o economie de consum. După lipsurile anilor ”80, rafturile pline ale anilor ”90 și 2000 au avut o semnificație care depășea simpla alimentație. Ele însemnau normalitate occidentală, libertate de alegere și, într-un sens foarte concret, ieșirea din sărăcie. Vorba altei reclame „economisim bani, nu dragoste” care și ea ne îndeamnă subtil să consumăm.

Așa că masa abundentă are și o dimensiune simbolică. Nu cumpărăm numai calorii. Cumpărăm sentimentul că ne permitem. Iar tradiția românească a ospitalității amplifică fenomenul. Masa trebuie să fie plină. Musafirul trebuie îndemnat să mănânce. Refuzul lui este întâmpinat cu insistență: „Dar n-ai mâncat nimic!”, chiar dacă omul tocmai a terminat trei feluri. Mâncarea este afecțiune, grijă și prestigiu social.

În lumea porțiilor copilăriei, cel care împărțea mâncarea administra o resursă limitată. În lumea platourilor actuale, fiecare trebuie să-și exercite singur autocontrolul în fața unei resurse aparent nelimitate. Este o schimbare majoră.

Când vorbim despre risipă alimentară ne imaginăm aproape automat mâncarea aruncată la gunoi. Dar există o problemă mai largă – cea a excesului alimentar. Societatea care pune prea multă mâncare pe masă produce două destinații posibile pentru surplus: coșul de gunoi sau consumul peste necesitățile organismului. Și să nu-mi spuneți că unii dintre noi cresc un porc din resturile alimentare! Asta este o altă poveste, dar nu cred că e pentru mine.

Sigur că obezitatea nu trebuie confundată cu risipa alimentară. Sigur că există cauze medicale adesea. Dar aici mă refer strict la cultura abundenței, nu la situații medicale: porții prea mari, cumpărături excesive, produse ultraprocesate accesibile, gustări permanente, băuturi cu multe calorii și pierderea reperelor tradiționale ale mesei.

Problema obezității infantile este europeană, nu exclusiv românească. Ultimul raport amplu al Organizației Mondiale a Sănătății (OMS) pentru Europa arată că, în rândul copiilor de 7–9 ani din țările participante, aproximativ 25% trăiau cu suprapondere, inclusiv obezitate, iar 11% cu obezitate. Diferențele dintre țări sunt însă foarte mari, iar OMS consideră evoluția suficient de îngrijorătoare pentru a vorbi despre o problemă majoră de sănătate publică.

Lumea s-a schimbat enorm: sărăcia modernă nu mai înseamnă neapărat prea puține calorii. Poate însemna prea multe calorii ieftine și prea puțină hrană de bună calitate.

O familie cu venituri mici poate cumpăra alimente dense caloric, poate găsi permanent promoții de tip „mai mult la același preț”, poate pune porții mari pe masă și totuși să aibă o alimentație dezechilibrată. Copilul poate fi simultan vulnerabil social și supraponderal. Contradicția este numai aparentă.

Poate că una dintre cele mai dificile schimbări privește tocmai felul în care ne exprimăm grija prin mâncare. Când punem încă o bucată de friptură în farfuria nepotului nu dorim să-l supraalimentăm. Vrem să-i arătăm că îl iubim. Când pregătim șapte feluri de mâncare de sărbători nu intenționăm să risipim. Vrem ca nimănui să nu-i lipsească nimic. Când insistăm „mai ia!” nu facem educație nutrițională proastă în mod deliberat; respectăm un cod cultural foarte vechi.

Dar codurile culturale se pot schimba atunci când se schimbă lumea. Poate că ospitalitatea secolului XXI nu mai trebuie măsurată prin cantitatea rămasă pe masă. Poate însemna mâncare bună, suficientă, nu excesivă. Poate însemna platouri mai mici care se completează dacă este nevoie. Poate însemna libertatea copilului de a spune că s-a săturat fără să i se răspundă „hai, încă două linguri”. Și poate însemna recuperarea unei virtuți pe care generațiile sărăciei o practicau din necesitate: folosirea inteligentă a resturilor.

Interesant este că și legislația românească începe să reflecte această schimbare de perspectivă. Legea privind diminuarea risipei alimentare, republicată în 2024, cere măsuri de prevenire și reducere a risipei și prevede inclusiv ca operatorii din industria ospitalității să permită clienților să ia fără costuri suplimentare alimentele neconsumate la masă și să-i informeze vizibil despre această posibilitate. Sigur că legile pot obliga restaurantele să ofere o cutie, dar nu pot schimba singure imaginarul mesei. Eu nu am nicio inhibiție să cer să iau resturile cu mine, dar mai am cunoștințe care se crispează la această idee.

Risipa alimentară dintr-o țară ca a noastră nu este atât o contradicție, cât o fotografie a transformării ei. România păstrează simultan memoria lipsei și fascinația abundenței.

Bunicii care au cunoscut războiul sau anii grei de după război nu aruncau pâinea poate și pentru că o coceau ei. Generația care a trăit penuria ultimului deceniu comunist a visat la magazine pline. Copiii și nepoții noștri cresc într-o lume în care problema nu mai este cum să găsești mâncare, ci cum să alegi dintre prea multe variante, cum să refuzi, cum să te oprești și cum să nu arunci. Cum să spui ajunge ca să fie semn al maturității, nu al sărăciei!