URMUZ şi spiritele sale tutelante
Opera lui Urmuz propune o creativitate volatilă care trebuie amplificată pentru a iradia o semnificație, susținută de exegeți pe care putem să-i numim tutori, agenți fundamentali de creativitate.
Primul tutore a fost, evident, Tudor Arghezi, care a intuit că textele lui Urmuz aparțin literaturii române, că “jucărelele” lui Urmuz sunt literatură. Al doilea a fost Saşa Pană care a decis că opera lui Urmuz aparține avangardei istorice româneşti, şi că Urmuz e un înaintaş de geniu. Al treilea a fost Gheorghe Păun, care a montat, hotărând că toate provocările şi preluările devin exacte, dar, înainte de toate, Urmuz rămâne curtean de Argeş cu implicații naționale şi mondiale.Aceşti trei tutori au promovat şi au scris despre opera lui Urmuz, dar nu sunt propriu zis exegeți, ci susținători ai noii formule de spiritualitate.
Faptul că Arghezi a luat în serios “jucărelele” lui Urmuz l-au determinat pe George Călinescu să-l introducăîn celebra Istorie a literaturii. Saşa Pană l-a integrat avangardiştilor, cu Gheorghe Păun l-a readus la Curtea de Argeş. Urmuz are conştiința estetică, dar nu afirmă niciodată puterea de promovare pentru a fi prezent în viața literară.
Cei trei tutori ai creației lui Urmuz au susținut un fel de tutelă favorizantă care performează creativitatea autorului şi originalitatea operei, sub aspectul de bruioane, texte neterminate, glumițe paralogice.
Fiecare din cei trei tutelanți principali au motive particularizate. Arghezi conştientiza un act de avangardă semnând intrarea lui Urmuz în literatura română. Saşa Pană îl descoperă ca antecesor, precursor al avangardei, Gheorghe Păun susține că Urmuz are şi un specific de curtean de Argeş. Cercul de revendicare este din ce în ce mai mic, dar concentrat în specific. Să nu uităm că frumosul orăşel cu o singură stradă cursivă a fost spațiul privilegiat al Învățăturilor alesului domnitor Neagoe Basarab, care prelua cu argumente de moştenitor, moştenirea Bizanțului.
Spiritele tutelante ale operei urmuziene sunt personalități importante ale literaturii şi spiritualității naționale.
Am putea spune că aceste spirite dominante, protectoare şi susținătoare reprezintă o notă specifică a spiritualității româneşti confirmabilă şi prin umbrela lui Titu Maiorescu, deschisă protector și asupra creației eminesciene.
Titu Maiorescu nu a descoperit opera lui Eminescu, nici Tudor Arghezi opera lui Urmuz, dar persoanele de prim contact au avut meritul uriaş ca aceste creații geniale să se întâlnească cu personalități super performante care dețineau autoritatea să le pună pe făgaşul unei receptări de înaltă rezoluție care să le traseze sau să le imagineze un destin de înaltă rezoluție.
Am putea afirma că Urmuz forțează dimensiunile imaginarului, descoperind spațiul inimaginabilului, adică absurdul.
Nimic nu pare mai straniu decât faptul că, la începutul secolului al XVI-lea, spațiul originar al “Învățăturilor...” morale, de înaltă origine voievodală, să fie identic cu locul în care a apărut genomul disoluției, absurdului într-o operă de câteva pagini, care vor avea circulație şi audiență mondiale. Neagoe Basarab, strămoşul lui Urmuz!
Când, alături de locul de exprimare al înaltei spiritualități monarhice luminate zburdă copilul vocabularului înnoit şi al asocierilor lingvistice paradoxale, când se întâlnesc absolutul spiritual şi absurdul existențial se generează o spiritualitate nouă specifică pentru o lume nebună, nebună. Vechea capitală şi reşedință domnească rămâne spațiul geneză al literaturii morale şi, în acelaşi timp, locul unde începe disoluția literaturii, unde se întâlnesc şi coexistă absolutul şi absurdul.
Scriitori ca Urmuz vin în literaturile vechi şi poate în decadență, nu într-o literatură nouă care abia îşi descoperise zeul Tutelar şi avea terenul interbelic pregătit pentru o diversitate şi abundență de exprimări.
Urmuz se năştea când geniul tutelar al literaturii româneşti trăia încă şi puteau deveni chiar contemporani dacă Dumnezeu îl ținea mai mult pe Eminescu printre virulenții săi contemporani. Cert este că Eminescu survolează categoriile imaginabilului, trecând în lumea eterată a inimaginabilului.
