Vânătorul de bronz
În primăvara aceea mă îndrăgostisem de un vânător. De fapt, mă îndrăgostisem de statuia de bronz a unui vânător, aşezată în parcul oraşului , pe o alee străjuită de larice şi pin.
În spatele statuii, spre nord, se profilau munţii, decupaţi meticulos din catifeaua de un albastru închis a orizontului.
Vânătorul de bronz, sprijinit într-un genunchi, cu puşca abandonată alături, mângâia o căprioară.
Veneam în fiecare zi în parc, stăteam pe bancă în faţa statuii şi mă simţeam copleşită de gestul tandru al acestui bărbat a cărui figură de-
gaja forţă şi acea mândrie pe care le simţi numai când ai cucerit vârful muntelui.
Căprioara, cu gâtul uşor întins, îşi aşezase capul în palma vânătorului , absorbită cu totul de gingăşia mângâierii.
Sigur, mă îndrăgostisem de gestul acesta, dar poate şi de cele trei crenguţe de brad care-i împodobeau pălăria.
Şi-ntr-o noapte am simţit că nu mai eram singură în cameră. Am deschis ochii şi l-am văzut lângă fereastră, învăluit în lumina albastră a lunii.
-Am venit să te iau. Mergi cu mine să vedem dansul cocoşilor de munte ?
M-am ridicat şi l-am urmat. Înaintam printr-o pădure cu copaci albaştri şi uneori poteca se ridica de la pământ ca o punte vineţie, suspendată printre hăţişuri, adevărate pânze ţesute de nişte păienjeni uriaşi.
Pe umăr ducea puşca, iar cu celălalt braţ mă ţinea strâns de mijloc. Un fior cald se răspândea năvalnic şi copleşitor în toată fiinţa mea. Uneori se oprea , mă strângea la piept şi-mi şoptea:
-Trupul tău de iarbă cu miros de flori, ochii tăi albaştri şi părul tău, salcie în primăvară, sunt ale mele! Toată, toată eşti a mea şi nimeni n-o să te iubească mai mult ca mine vreodată !
Brusc s-a oprit punându-mi degetul pe buze şi arătându-mi în lumina violacee a lunii, cocoşii.
Albaştri, opriţi faţă-n faţă, cu gâturile întinse, încordate, cu aripile depărtate de trup, se priveau încremeniţi. Apoi, deodată au început să scapere din picioare rotindu-se şi dansând rapid unul în jurul altuia. S-au oprit, s-au depărtat, au aşteptat şi iar au început rotirea uluitoare a corpurilor încremenite în pânda dinaintea atacului decisiv.
Atunci din fuiorul vineţiu de lumină s-a ivit în poieniţă o căprioară. S-a oprit o clipă privind atentă, dar un bubuit puternic a sfâşiat pânza nopţii.
Cocoşii albaştri zburară în lună !
Glonţul lovi în plin şi căprioara de alabastru se frânse în două şi căzu. Un fir de sânge negru aburea cald strecurându-se printre ierburi în pământ !
M-am întors spre el, spre vânătorul meu, şi l-am întrebat cu disperare:
-De ce ? De ce ai tras? De ce ai omorât-o?
Mi-a răspuns cu răceală:
-Ai uitat că sunt vânător?
-Dar căprioara din parc?...am îngânat cu teamă.
Tăcând, m-a privit cu un zâmbet sarcastic.
Am fugit! Poteca se desfăşura înaintea mea din ţesătura străvezie a razelor de lună şi eu alunecam, alunecam în timp ce, cu gheare negre , hăţişurile mă înşfăcau sălbatice sfâşiindu-mi hainele, zgâriindu-mi şi însângerându-mi faţa şi braţele….
N-am mai trecut demult pe aleea de larice şi pin, dar astăzi, privind spre munţi, am văzut de departe cum cineva ştergea cu grijă praful de pe statuia vânătorului de bronz.
