Planeta Urmuz - Revista, la 15 ani
Revista „Curtea de la Argeş” din luna noiembrie 2025 are numărul 180, adică egal cu 12 X 15. Am împlinit aşadar fix cincisprezece ani (ani calendaristici, pentru că ani editoriali sunt mai mulţi: primul număr a apărut în decembrie, adăugăm astfel un an editorial de o singură lună) – şi precizez de fiecare dată, iertată laudă de sine, „lunar, ritmic”, menţiuni deloc banale în vremurile noastre când politicienilor nu le vine să scoată, ca în istoriile cu nazişti, pistolul când aud de cultură, ci scot doar… pixul şi taie cu nonşalanţă/inconştienţă orice ajutor, subvenţie, prevedere care să ajute sponsorizarea. Şi nu e vorba numai despre partea financiară. Nu că politicienii ar avea ceva cu cultura, ci pentru că aceasta nu aduce voturi, nu scoate oamenii în stradă, nu manevrează sume mari, care să facă parandărătul atrăgător, presupunând că s-ar pune problema. Recunosc, sunt tendenţios, bolojenos de tendenţios, dar, a rezista un deceniu şi jumătate, trei luştri (perioadă de cinci ani), ca să mă exprim preţios, nu e deloc la îndemâna oricui. Ştiu vreo patru reviste care au „murit” în această perioadă, două dintre ele chiar mai tinere cu câteva luni decât revista noastră.
Mai este, desigur, şi presiunea internetului, a virtualului, cu ceaţa informaţională, zgomotul continuu, agresiv, pe care le produce, cu (auto)publicitatea continuă care i se face şi cu pierderea obişnuinţei de a mai citi rânduri mai lungi decât lăţimea unui telefon „deştept”. Sfatul „treceţi online!” se aude adesea, evident, dinspre cei care nu pot citi decât linii scurte, dar, slavă Domnului, mai sunt suficienţi cititori care vor să audă paginile foşnind, să le admire în întregime, fără reclame, fără să pâlpâie continuu, să simtă mirosul cernelii de tipar. După cum „merge lumea”, competiţia este pierdută, la limită, vom „citi” direct cu cipul din creier – acum măcar avem cipul în buzunar, putem să-l mai ignorăm din când în când…
Până atunci, însă, mai e ceva timp, să revenim la paginile noastre. Pe hârtie. Colorate unele, alb-negru celelalte. Proiectul iniţial avea 24 de pagini, s-a trecut repede la 28, apoi la 32, au fost şi câteva numere de câte 36 de pagini. M-am bucurat tot timpul de asta, de crearea unei comunităţi a revistei, una care a crescut încontinuu. În numărul din luna mai 2025 al revistei, unul „special”, prilejuit de Ziua Revistei 2025 (cu 36 de pagini), am inclus o listă a tuturor autorilor care au fost prezenţi până atunci, deci în primele 173 de numere, indicând şi câte articole a scris fiecare. Prin luna iunie am prezentat pe scurt datele respective şi în ziar, nu reiau decât faptul că mi-au ieşit 548 de autori, cu opt dintre ei având peste 100 de articole, pe primul loc situându-se Horia Bădescu, clujean născut la Aref. În lista completă din revistă am consemnat şi locurile de unde provin autorii. Pe lângă România, Basarabia şi Bucovina (ultimele două nu sunt ţări, tocmai de-aia le numesc astfel), apar alte 19 ţări: Belgia, Canada, Cehia, China, Elveţia, Finlanda, Franţa, Germania, India, Italia, Japonia, Norvegia, Noua Zeelandă, Olanda, Polonia, Serbia, Spania, SUA, Suedia. Numeroşi sunt autorii din Chişinău, pe primul loc printre ei situându-se Raia Rogac, cu 77 de articole (la vremea respectivă, între timp s-au mai adăugat).
O revistă puternică din acest punct de vedere, ba şi din punctul de vedere al recunoaşterii ei, oficiale sau neoficiale, al numărului bibliotecilor care şi-au format colecţii, al celor 46 de volume editate până acum în „Biblioteca Revistei Curtea de la Argeş”, al cititorilor fideli. O revistă fragilă însă ca orice publicaţie „cu redacţia pe un singur scaun”, la vremea pandemiei de „cancel culture”, cancel tradiţie, cancel identitate, tot mai agresive toate. „Ce va fi mâine? Nu ştiu şi nu întreb…”, autocitat din volumul „De-a viaţa”…
