Oamenii-bureți!
În copilărie, găseam prin iarbă bureți albi, fără codiță, înfipți ca nişte căpuşe direct în carnea pământului.
Ştiam că sunt otrăvitori şi-i zdrobeam cu călcâiul. Erau goi pe dinăuntru şi din ei se ridica un fum negru, urât mirositor!
Astăzi, văd printre noi o mulțime de astfel de bureți care-şi spun oameni.
Ei cred că au dreptul să absoarbă cu lăcomie totul, ca şi când totul le-ar aparține.
Absorb lumina celorlalţi şi apoi înnobilați de strălucirea primită, se împăunează cu ea ca şi când ar emana din ei înşişi, absorb bani şi-i folosesc cu dezinvoltură, ca şi când ei înşişi i-ar fi produs !
Absorb averile altora şi se laudă cu ele ajungând să creadă că le-au făcut cu sudoarea frunții lor, ba chiar povestesc cum s-au chinuit şi cum s-au privat de omeneşti bucurii pentru a le realiza.
Absorb cu lăcomie ideile şi cuvintele altora apoi le vântură în lume cu infatuare, lăsând să se creadă că acestea s-au născut în propria lor tărtăcuță! Nu mă mai miră aviditatea cu care absorb totul.
Mă miră aroganța si disprețul cu care privesc spre cei frustraţi.
