Planeta Urmuz - Recitind „Inteligenţa materiei”
Am amintit data trecută cartea „Inteligenţa materiei” de Dumitru Constantin (azi, şi Dulcan), apărută în 1981 la Editura Militară, Bucureşti. Un mare succes la vremea respectivă, o carte neaşteptată din multe puncte de vedere, subversivă aş zice, căci aborda „o altă dimensiune a condiţiei biologice, dimensiune pe care noi am numi-o informaţional-energetică” (pag. 17), eliberată de materialismul dogmatic al epocii. Contextul este impresionant de erudit, multi-, inter-, transdisciplinar, cu o plasare explicită în teoria generală a sistemelor, în fizică-cosmogonie (cu referire la modelul Big-Bang, dar cu dezvoltarea argumentaţiei independent de validitatea sau de limitele acestui model), valorificând idei din mitologie şi medicina tradiţională asiatică, în filosofia triadică a materiei, populară în acei ani, conform căreia materia este formată din substanţă, energie şi informaţie, cu un statut foarte important acordat celei de pe urmă, mai ales în zona antientropică a universului, a viului în primul rând. „Fără informaţie nu poate exista viaţă” (pag. 47), dar procesarea informaţiei nu înseamnă neapărat existenţa unui creier, întâlnim procese informaţionale pe toată durata evoluţiei, de la protozoare până la om, inclusiv la plante. (Propunere: „Trebuie să admitem ipotetic existenţa la nivelul tuturor celulelor vii a unei structuri care suplineşte funcţia sistemului nervos.” „Toate sistemele vii, indiferent de nivelul lor de organizare, ne apar, în această viziune, capabile să recepteze, să prelucreze şi să emită informaţii.” – pag 53) Sunt invocate în carte numeroase experienţe de laborator care dovedesc acest lucru, probează, de pildă, că plantele simt (dacă cineva intenţionează să le facă rău), comunică între ele, au şi un anume tip de memorie. Multe dintre aceste experimente au fost efectuate în laboratoare sovietice, reproduse apoi şi în alte ţări, cunoscute unele şi cercetătorilor români.
Nu era singura direcţie mai mult sau mai puţin inedită în epocă despre care se vorbeşte în carte. Aura energetică a unui obiect, inclusiv plante şi părţi din plante, oameni sau părţi din oameni, aşa-numitul efect Kirlian (iarăşi, capabil să distingă între „stări bune” şi „stări rele”), hipnoza şi telepatia, limitele evoluţionismului darwinian (evident, nu se putea în 1981 vorbi despre creaţionism, chiar dacă este aluziv amintit din când în când), inteligenţa şi comunicarea (non-verbală, desigur) în lumea animală (prin cântec, gesturi – dansul albinelor, sunete, infra- şi ultra-sunete, pe căi chimice, bioluminiscenţă, radar), ritmuri biologice sau naturale şi încă altele. Toate acestea nu sunt decât dovezi ale concluziei generale că „existenţa vieţii presupune un schimb obligatoriu de substanţă, energie şi informaţie cu mediul” (pag. 55), „inteligenţa în univers [fiind] o proprietate intrinsecă a materiei” (pag. 80).
Un detaliu surprinzător în cartea din 1981 este sugestia că în organismele superioare există „un model informaţional, o schemă structurală şi funcţională specifică fiecărui organism viu, neidentificabilă cu codul genetic, dar transmisă cel puţin parţial prin acesta” (pag. 60). Este o idee remarcabilă, pentru că, după succesul Proiectului Genomului Uman, încheiat cu mare pompă pe vremea lui Bill Clinton (2003), a urmat o perioadă de „religiozitate genetică”, din care se pare că se iese în ultimii ani, mirabila moleculă de ADN nu este chiar „limbajul lui Dumnezeu”, nu descrie-prescrie viaţa în măsura în care s-a crezut până de curând. Există „informaţii mai adânci decât cea genetică”, pentru a relua titlul unei secţiuni din carte (pag. 64).
Pe scurt, o carte care se citeşte cu acelaşi interes ca la data apariţiei ei, plină de informaţie, parte din aceasta experimentată chiar de autor, medic neurolog şi psihiatru (militar), spre final ajungând şi la teme populare şi azi, precum psihologia succesului, autoprogramarea, în vederea depăşirii limitelor umane, spre bucuria de a trăi etc.
