Planeta Urmuz - În căutarea lui Urmuz, pe urmele lui Zavaidoc…
„În căutarea lui Urmuz” e titlul unei cărţi de Anagaia (Ana Olos), apărută în 2022 la Editura Eikon, în pregătirea Anului Urmuz 2023 – dar nu despre această carte e vorba aici, ci despre alta, dedicată lui Zavaidoc, celebrul lăutar interbelic, născut în Piteşti (8 martie 1896-13 ianuarie 1945), anume, romanul „Zavaidoc în anul iubirii”, Editura Bookzone, Bucureşti, 2024. Este scris de Doina Ruşti, probabil cea mai importantă prozatoare a acestor ani, cu 40 de titluri traduse în peste 15 limbi, ne spune asta şi Wikipedia, este menţionat şi pe „manşeta” copertei.
Am ajuns la carte uşor urmuzian, oarecum „păcălit” de afirmaţia unui amic că în roman apare şi Urmuz sau, nu mai reţin exact, ceva despre Urmuz. Victimă sigură! Am comandat cartea, mi-a venit la poartă, am lăsat alte treburi şi am început… să-l caut pe Urmuz… O lectură acaparantă, un plonjon în Bucureştii anului 1923 (aha, mi-am zis, cel în care s-a sinucis Urmuz!), „În anul – reiau de pe coperta a patra – unei noi Constituţii, al primului film românesc şi al unei crime care a fascinat imaginaţia publicului. Micul Paris era oraşul marilor pasiuni şi speranţe. Pe fundalul unei metropole în plină transformare politică şi socială, viaţa unei tinere fete se schimbă odată cu apariţia celebrului Zavaidoc pe treptele casei sale.”
De fapt, aparent, avem două romane care se completează şi se lămuresc, unul al lui Zavaidoc, scris de „tânăra fată”, din observaţiile sale şi din dictarea lui Zavaidoc (Carolina îi stenografiază/dactilografiază încercarea cântăreţului de a-şi povesti viaţa), al doilea, al Matildei, o tânără misterioasă (pentru Carolina) şi ea căzută sub vraja irezistibilă a dizeurului, cum îşi zicea Zavaidoc. Între cele două romane, crima – multe întâmplări se lămuresc prin completarea unghiurilor de vedere – plus un post-scriptum al Carolinei, plus nişte pagini finale, „de manuscris”, ale cântăreţului. Un roman elaborat, pitoresc, autentic, cu scriitura „ca o pictură de Chagall”, marca Doina Ruşti. Citiţi, merită şi cartea în sine, merită şi Zavaidoc – şi căutaţi-l pe Urmuz!
L-am căutat tenace şi… nu l-am găsit, dar, la pagina 196, scrie (în „Cartea Matildei”): „…Schimbând vorba, mi-a arătat un ziar. Uite aici, că tot vrei tu să ajungi scriitoare, un băiat de la noi, argeşean, a publicat nişte poveşti foarte bizare. Pronunţase cuvântul cu multă plăcere, se vedea clar că abia îl auzise şi i se părea sonor şi marcant. Era «Cugetul», revistă pe care n-o prea citeam…”
În „Cugetul românesc” din 1922, Arghezi l-a debutat pe Urmuz, cu „Pâlnia şi Stamate”, apoi i-a publicat şi „Ismail şi Turnavitu”. Zavaidoc îşi ascundea manuscrisul despre care vorbeam mai devreme într-un număr din „Cugetul”. Nu apare Urmuz, dar umbra sa îl urmăreşte pe Zavaidoc, la pagina 276 găsim un paragraf extrem de relevant: „De o săptămână umblu cu foile astea, ascunse în «Cugetul», şi am sentimentul bizar – Doamne, ce-mi mai place cuvântul acesta! –, ei, am senzaţia că o armată de muşte îmi umblă prin carne, ca şi cum ce-am scris aici a văzut toată lumea şi-o să mă fac de rahat. Asta înseamnă «bizar». L-am întrebat pe un amic, Fernic îl cheamă: spune-mi, prietene, ce dracu înseamnă «bizar»? Tot aud cuvântul acesta de vreo două-trei zile. Iar el mi-a răspuns: exact aşa, când vezi pe unul ca mine, îţi vine să spui, Doamne, acesta nu există cu adevărat, dar nici nu pot să spun că n-ar fi real ori că l-a inventat cineva.”
Frumoasă definiţie! Fermecat de termen, Zavaidoc (cel din roman…), mai foloseşte de două ori cuvântul «bizar» în paragrafele următoare, ştiind acum ce înseamnă: „Într-adevăr, Fernic acesta e diferit de toţi trăsniţii pe care-i cunosc…” „Nu ţi-ar sta bine, mi-a zis el, să cânţi «Dodă, puico» ţinând ochelarii ăştia pe nas? Ba chiar mă vedeam. Ar fi fost bizar.” Mulţumim, Doina Ruşti!
