Planeta Urmuz - Şi „Moftul român” vine dinspre Eminescu…
Acum vreo trei săptămâni, amintind de sărbătorirea Zilei Culturii la Curtea de Argeş şi Râmnicu Vâlcea, subliniam cât de mult îi suntem noi, românii, datori lui Eminescu, pentru că-l putem considera „coautor al limbii române” şi, deopotrivă, al folclorului românesc. Lucrurile nu se opresc însă aici, pentru că se poate spune că Eminescu este „coautor” şi al lui Caragiale! Titlul anterior pare a exagera, dar descendenţa din Eminescu a publicaţiei lui Caragiale purtând pe prima pagină sintagma dintre ghilimele – deci a termenilor de „moft” şi „moftangiu”, folosiţi cu atâta succes de Nenea Iancu –, este uşor de documentat. Voi face acest lucru reluând un citat ceva mai lung din cartea „Eminescu incorect politic” de Theodor Codreanu (Editura Scara Print, Bucureşti, 2014).
La pagina 22, în secţiunea „Caragiale, Eminescu şi moftul”, reluată din volumul anterior al aceluiaşi autor, „Caragiale – abisalul” (Editura Augusta, Bucureşti, 2003), citim: „Dacă în alte părţi eşecul antitezelor e un impas efemer, la români, observă Eminescu, boala tinde să se cronicizeze şi să devină componentă a specificului naţional. Eminescu o numeşte moft. În mss. timpuriu 2258, datat de specialişti pe la 1867-1868, găsim această însemnare plină de surprize: «Cea mai comică noţiune românească e moftul – antiteză neîmpăcată şi în sine atât de ridicolă dintre aparenţa exterioară şi fondul intern. Cel mai antitetic şi mai comic e moftangiul. Tartuffe e moftangiu. Comica excelentă a postulanţilor din ’Millo director’ (piesă de Alecsandri, n.Th.C.) consistă întru aceea că sunt moftangii. Toţi suspină pentru patrie cu fizionomia cea mai plângătoare de pe lume şi toţi nu vor binele, ci numai posturile patriei».”
La numai 17-18 ani, Eminescu scria-simţea deja ca o conştiinţă naţională, ca un român absolut ce se va dovedi că este!
Continuă Theodor Codreanu: „În acest text, îl descifrăm integral pe Caragiale, dovedindu-se din nou că poetul a fost un semănător de arhei în cultura noastră, pe care i-au transformat în noi universuri cei mari de după dânsul. Miracolul e că I.L. Caragiale este cea dintâi creaţie majoră a eminescianismului. Pe Slavici şi pe Creangă, poetul îi «catalizează» în sens blagian; pe Caragiale deja îl «eminescianizează», dar geniul acestuia este atât de puternic, încât devine antiteza complementară a eminescianismului.
Însemnarea lui Eminescu despre moft şi moftangii e arheică, fiindcă ea condensează o experienţă spirituală deja prefigurată în folclor, în limbă, în precursori ca Dimitrie Cantemir, Ion Budai-Deleanu şi V. Alecsandri. Ba chiar în Mioriţa.”
Şi iarăşi m-aş mira retoric: la numai 17-18 ani…
Se mai pot relua multe rânduri din cartea menţionată, unele ar trebui subliniate, dar mă opresc. Limbă, folclor, „cuvinte-cheie” din Caragiale, arhei… suficient pentru a repeta şi întări că noi, românii, nici nu ne dăm seama cât de mult îi datorăm lui Eminescu.
Merită reamintit în încheiere faptul că, după Decembrie 1989, la vremea asediului globalismului asupra identităţii naţionale, suveranismului, tradiţiei, românismului, la vremea corectitudinii politice şi post-post-modernismului, Caragiale a fost promovat, pentru umor, moftangiii şi Miticii lui, pentru luarea în derâdere a politicienilor dâmboviţeni, în timp ce Eminescu a fost „demistificat”, „deconstruit”, blamat, acuzat de vrute şi nevrute de toţi patapicii şi liichelele pleşuve de conştiinţă… el ieşind întărit din toată această campanie – asta şi datorită eminescologilor precum Theodor Codreanu (care anul acesta rotunjeşte 80 de ani – este „consacrat” Senior al culturii în revista „Curtea de la Argeş” deja din noiembrie 2020).
