205 ani de la nașterea Domnitorului Unirii (20 martie 1820-20 martie 2025)

#Reformele lui Alexandru Ioan Cuza

Unirea Moldovei cu Țara Românească la 24 ianuarie 1859 a însemnat „schimbarea la față” a celor două Principate și intrarea statului român în epoca sa modernă. Sub Alexandru Ioan Cuza a început construcția noii țări, cu bunele și relele sale.

Nu doar astrele, contextul istoric și strategic s-au aliniat favorabil în ianuarie 1859, ci mai ales voința elitelor pașoptiste care au adus acasă spiritul și ideile revoluțiilor de la 1848 din întreaga Europă. Frații Brătianu, frații Golescu, C.A. Rosetti, Christian Tell, Mihail Kogălniceanu, Costache Negri, Vasile Alecsandri, Nicolae Bălcescu, Ion Ghica, doctorul Crețulescu, Alexandru Ioan Cuza însuși au avut intuiția diplomatică de a alege momentul cel mai propice pentru unirea celor două principate române.

După înfrângerea Revoluției de la 1848, prioritatea oamenilor politici români era înlăturarea ocupaţiei militare otomane şi ruseşti din Principate. În 1850, Nicolae Bălcescu se întâlneşte cu ministrul de externe englez, Palmerson, cu solicitarea de a face presiuni la Constantinopol pentru normalizarea situaţiei în Principate. Demersuri similare fac Dumitru Brătianu la Paris, Ion Ghica la Constantinopol. Fraţii Golescu fac naveta între Paris, Munchen și Bruxelles. Ca să susțină cheltuielile lobby-ului românesc, mama lor, Zoe Golescu, vinde o moșie. Diplomația exilaților era alimentată exclusiv din averile personale.

Un stat modern, construit din temelie, acesta era demersul asumat de Alexandru Ioan Cuza și generația pașoptistă. Legislația, mare parte de inspirație belgiană și franceză, era în spiritul epocii, dar nici ea și nici unele măsuri nu au scăpat de tentația verticalizării puterii și autoritarismului. Și ele tot ale epocii. Au existat și anumite forțe ce se opuneau noului plan al lui Cuza, în principal guvernul din acea perioadă fiind în contradicție cu această serie de reforme interne. O altă instituție ce se opunea reformelor a fost Adunarea Legiuitoare, ce avea reprezentanți din rândul boierilor, bisericii, burghezimii și bancherilor. și liberalii Rosetti și Brătianu se opuneau reformelor lui Cuza, considerându-l pe domnitor un despot ce se împotrivea proclamării republicii.

Primii trei ani ai domniei au fost de instabilitate guvernamentală accentuată – în această perioadă au fost nu mai puțin de 16 guverne (nouă în Țara Românească și șapte în Moldova). Peste toate, țara trecea printr-o gravă criză financiară și economică, manifestată prin lipsa acută de numerar, scăderea exporturilor, reducerea drastică a creditului, falimentul multor negustori, neplata salariilor cadrelor didactice, dar și introducerea unor taxe și impozite noi. Acest lucru a determinat izbucnirea unor mișcări de strada (la Craiova, Ploiești), care au degenerat în acte de vandalism și violențe, fiind reprimate cu forța de autorități. Ca urmare, înfăptuirea reformelor era o necesitate.

I. Prima și cea mai puțin cunoscută dintre legi este cea care a pus bazele administrației locale - legea comunală și legea consiliilor județene (adoptate în martie 1864), care mai fuseseră însă dezbătute și anterior. Nu exista alternativă în epocă, era prima lege de acest fel. Prin legea comunală, satele şi cătunele se grupau în comune rurale, mai multe comune formau o plasă, iar mai multe plăși formau un judeţ. Administraţia judeţelor şi a comunelor se făcea de consilii alese pe baza votului cenzitar, adică în funcție de avere, iar în fruntea administraţiei judeţului se afla un prefect, plasa era condusă de un subprefect (mai târziu pretor), iar comuna era condusă de un primar. Legea a fost criticată chiar de atunci și a fost considerată punctul zero al centralismului, al iacobinismul românesc.

Chiar dacă modelul nu a fost cel al lui Napoleon al III-lea, ci mai curând legislația belgiană, care se inspirase și ea din cea franceză, legea este destul de autoritară. Era și o tradiție autohtonă, iar Kogălniceanu și Cuza nu au putut să scape de tentația verticalizării puterii, prefectul este stăpânul județului și e pus de noi. Totul trece prin penița Domnului. Dar așa erau timpurile, nu credem că în momentul acela se putea imagina alt tip de legislație.

II. Secularizarea averilor mănăstireşti a fost, alături de reforma agrară, una dintre reformele fundamentale adoptate de Alexandru Ioan Cuza pentru modernizarea României, prin care proprietăţile bisericilor şi mănăstirilor închinate din ţară au fost trecute în proprietatea statului. Măsura adoptată în 1863, la 4 ani de la Unirea Principatelor era fundamentală pentru formarea noului stat român, întrucât 1/4 din suprafaţa arabilă a ţării aparţinea mănăstirilor româneşti aflate sub influenţă preponderent greacă. Aceste proprietăţi generau anual venituri de circa 7 milioane de franci, bani care ajungeau în străinătate şi pe care călugării greci instalaţi în mănăstiri îi cheltuiau după bunul plac.Legea secularizării averilor mănăstireşti, votată la 17/29 decembrie 1863, prevedea că: „Toate averile mănăstireşti închinate şi neînchinate precum şi alte legate publice sau daruri făcute de diferiţi testatori şi donatori din Principatele Unite la Sfântul Mormânt, Muntele Athos, Sinai precum şi la mitropolii, episcopii şi la metoacele lor de aici din ţară şi la alte mănăstiri şi biserici din oraşe sau la aşezăminte de binefacere şi de utilitate publică, se proclamă domeniuri ale Statului Român, iar veniturile acestor aşezăminte vor fi cuprinse în bugetul general al statului”.

În total au fost trecute în proprietatea statului 75 de mănăstiri închinate bisericii greceşti, dintre care 44 din Ţara Românească şi 31 din Moldova, care deţineau la rândul lor mai multe metocuri şi moşii. Numărul moşiilor închinate era de 560 (366 în Ţara Românească şi 194 din Moldova). Ele totalizau circa un sfert din teritoriul arabil al ţării, plus numeroase păduri. Moşiile recuperate au format Domeniile Statului. O bună parte dintre ele au fost divizate în loturi şi atribuite ţăranilor împroprietăriţi în reforma agrară care a urmat.

În plus, Alexandru Ioan Cuza a introdus o taxă de 10% asupra veniturilor bisericii, a interzis tăierea abuzivă a pădurilor mânăstirești, a interzis slujbele în limba greacă, iar egumenii greci au fost obligați să restituie toate bunurile și obiectele de cult bisericilor românești.

III. Legea asupra Instrucţiunii a Principatelor Unite va fi promulgată la 25 noiembrie 1864 și instituia școala primară, secundară, superioară şi particulară. Marea noutate consta în obligativitatea şi gratuitatea instrucţiei publice primare, primele patru clase.

Legea sancţiona cu amendă pe părinţii ai căror copii nu erau înscrişi sau care nu frecventau şcoala. Educația era gratuită pentru toţi copiii, indiferent de categoria socială din care făceau parte şi era pentru ambele sexe.

O altă prevedere importantă a legii era aceea a unei singure programe şcolare atât pentru învăţământul primar din mediul orăşenesc, cât şi pentru cel din mediul rural. Programa era aceeași și în învățământul public, și în cel privat. Se trece definitiv de la ortografia chirilică la cea latină.

Este o lege care aducea două noutăți: instituia un sistem centralizat de învățământ public și introducea un element spectaculos - gratuitatea și universalitatea educației pentru primele patru clase. Avea o problemă, însă, introducea forme fără fond ,adică obliga toate comunele să creeze școli, dar comunele nu aveau bani și mai cu seamă nu existau învățători, iar aceasta va fi o problemă insurmontabilă până la Spiru Haret, care la finele secolului XIX, care va crea o rețea de școli normale. A fost foarte contestată în epocă și mai cu seamă după căderea lui Cuza. Mai toate guvernele au încercat să o schimbe, dar de abia în 1898 a fost modificată și completată de către Spiru Haret. Deci a durat mai bine de 30 de ani.

Trebuie precizat, însă, că reformarea învățământului, făcută de Haret nu s-ar fi putut realiza fără legea aprobată de Cuza!

IV. Legea agrară, adoptată cu greutate în august 1864, desființat claca și a împroprietărit peste 400.000 de familii de țărani cu pământ, iar aproximativ 60.000 de alţi ţărani au primit teren pentru casă şi grădină Reforma era o premieră în Europa de Est, unde iobăgia domina încă structurile sociale. Legea prevedea că țăranii puteau plăti statului terenurile într-o perioadă de 30 de ani. Vechii proprietari urmau să fie despăgubiţi într-un termen de 10-15 ani.

Legea stabilea împroprietărirea cu pământ o ţăranilor clăcaşi în funcţie de inventarul viu. Țăranii erau împărțiți în trei categorii: fruntaşi, mijlocaşişi pălmaşi sau cei fără vite. În consecință, ţăranii cu patru boi și o vacă primeau 11 pogoane (5,5 ha), cei cu doi boi și o vacă – 7 pogoane și 19 prăjini (3,6 ha), iar cei care în îngrijire aveau numai o vacă – 4 pogoane și 15 prăjini (2,6 ha).

Împărțirea s-a făcut și după criterii geografice - în Moldova dintre Carpaţi şi Prut și în Câmpia Română, suprafeţele erau mai mari, astfel că ţăranii puteau primi o suprafaţă de teren mai întinsă (1,6 ha) faţă de cei din zonele de munte (1,2 ha).

În total au fost împărțite 1.654.964 hectare, parte din ele provenind din terenurile mânăstirești. După reformă, țăranii au ajuns să dețină 30% din terenul agricol, restul de 70% fiind deținut de moșieri sau de stat.

A fost introduse impozitele către stat, printr-un sistem de taxe la nivel național, așa încât veniturile la bugetul comun urmau să crească. Dacă, până la reformă, țăranii negociau cu boierii dările pe care trebuiau să le plătească, după au descoperit disconfortul de a fi contribuabili la bugetul statului, cu perceptorii negocierea se putea reduce doar la amânarea plății. Statul nu ținea seama de an secetos sau de o boală în familie.

Reforma agrară este cea mai importantă reformă realizată pe timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza.

V. Reforma electorală. Până la lovitura de stat din 2 mai 1864, rolul constituției îl juca Convenția de la Paris din 1858. Este vorba despre documentul prin care Marile Puteri puseseră bazele Principatelor Unite. Reforma agrară a fost respinsă de Adunarea Legiuitoare, parlamentul de atunci, iar cabinetul Kogălniceanu a primit un vot de blam. Potrivit regulilor, urma să fie înlocuit așa cum se întâmplă astăzi atunci când un guvern cade din cauza unei moțiuni de cenzură. Dar în loc să înlocuiască guvernul, Domnitorul Cuza a dizolvat pur și simplu Adunarea Legiuitoare, al doilea pas fiind inițierea unei legi electorale și a unei noi constituții, numite „Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris” și organizarea unui referendum. Documentul răsturna principiile Convenției de la Paris și principiile democratice și pluraliste.

Prin noua Constituție, domnitorul devenea principalul și marele actor politic: avea dreptul să inițieze legi, Parlamentul trebuia doar să le voteze, dar în același timp Vodă avea drept de veto față de legile votate (în cazul în care apăreau modificări nedorite).

Puterea lui Cuza a devenit discreționară: Senatul (Corpul Ponderator), înființat atunci, avea 64 de membri, rolul său fiind acela de la a modifica legile adoptate de Adunarea Electivă - Camera după voia lui Cuza. Aceasta pentru că membri de drept erau mitropolitul țării (care era și președinte) alături de toți episcopii, apoi președintele Curții de Casație și cel mai vechi general din armată.

Restul membrilor Senatului erau numiți jumătate personal de voievod, cealaltă jumătate fiind alcătuită din președinții consiliilor județene.

Legea electorală prevedea împărțirea alegătorilor în două categorii: direcți - știutorii de carte, care împliniseră vârsta de 25 de ani și plăteau o taxă de cel puțin patru galbeni - și cei indirecți (care votau prin delegați), care erau analfabeți, aveau peste 30 de ani, dar care plăteau și ei taxe între 48 și 110 lei. Cei care nu plăteau nicio taxă nu aveau drept de vot.

Cu o bază electorală mărită considerabil, pentru că au primit drept de vot o parte a țărănimii, muncitorilor și negustorilor, la următoarele alegeri, au intrat în parlament mai mulți susținători ai domnitorului, iar astfel Cuza a reușit să treacă prin noul Parlament reformele propuse.

Carol I a continuat reformele începute de Alexandru Ioan Cuza, dar și-a început domnia prin eforturi imense pentru stabilitatea statului. Prima mare victorie a fost Congresul de la Berlin unde România a obținut recunoașterea Independenței câștigată pe frontul din Bulgaria - la Plevna, Grivița, Smârdan, între august 1977 și ianuarie 1878, dar și alipirea Dobrogei.

În vremea domniei lui Carol I, în sate au apărut și s-au generalizat școlile primare prevăzute în reformele lui Cuza. O evoluție firească având în vedere că Alexandru Ioan Cuza a domnit șapte ani, iar Carol I - 48 de ani, cea mai lungă domnie din istoria românilor. La fel de firesc a fost că manualele de istorie din acea perioadă îl menționau cu toate meritele sale pe Vodă Cuza.