Planeta Urmuz - Ziua Culturii 2025
Ca de obicei (a devenit oare un obicei?...), a fost sărbătorită pe 15 ianuarie, ziua de naştere a lui Mihai Eminescu. Poetul naţional, românul absolut, geniul nepereche etc. etc., multe şi adevărate toate sintagmele, obositoare şi obosite dacă sunt „recitate” fără a fi cu adevărat înţelese, dar de repetat din când în când, pentru a ne reaminti cât de mult îi datorăm noi, românii, lui Eminescu. Suntem români şi punctum!, vorba lui, şi pentru că ne-am născut în limba română de după Eminescu, în cultura română remodelată şi redimensionată de el. Profesorul Solomon Marcus scria undeva că, pentru el, Eminescu este coautor al limbii române – interesant este că deja Titu Maiorescu are intuiţia aceasta, chiar în prefaţa volumului „Poesii”, acela publicat în decembrie 1883 (Editura Librăriei Socecu & Comp., Bucureşti). Că Maiorescu a spus că poezia românească a secolului XX va sta sub semnul lui Eminescu se aminteşte adesea, dar faptul că „limba română pare a primi o nouă viaţă” sub farmecul poeziei eminesciene nu prea am auzit. Extinzând formularea lui Marcus, am scris (şi justificat) în revistă („Curtea de la Argeş”, desigur) că „Eminescu este şi coautor al folclorului românesc”, relaţia dintre el şi folclor fiind una foarte complexă, intimă, „Eminescu comportându-se ca şi cum folclorul românesc ar fi al lui” (Alex Ştefănescu, la pag. 117 a primului volum din „Eminescu, poem cu poem – la o nouă lectură”, 2 volume, Editura Allfa, Bucureşti, „Antumele”, 2017, „Postumele”, 2019). O bucurie este cartea lui Alex Ştefănescu, multe pagini antologice pot fi găsite acolo despre frumuseţea „neverosimilă”, „cerească”, a poeziei eminesciene – în particular, despre poemele de inspiraţie folclorică sau care au trecut ulterior în folclor, ca atare sau numai unele versuri. Un exemplu elocvent: sintagma mult folosită „Codrul – frate cu românul” apare în celebra „Doină” („Românul” fiind scris cu majusculă acolo!), dar a devenit folclorică.
Însă nu în detalii de eminescologie vreau să intru aici, ci în amintirea pe scurt a evenimentelor la care am participat de Ziua Culturii, pe 15 ianuarie la Curtea de Argeş şi pe 16 la Râmnicu Vâlcea. Aglomerate zile, cu trei acţiuni (despre care ştiu) la Curtea de Argeş – adaug şi Domneştii, alte două la Râmnicu Vâlcea.
Oraşul nostru are privilegiul de a avea un monument al lui Eminescu – acum vreo două decenii, de 15 ianuarie, un autobuz mergea cu elevi la mormântul poetului de la Bellu, dar puţini elevi vin acum cu flori la monument – şi nu cred că am văzut vreodată un profesor de limba română, literatură, comunicare sau cum s-o mai fi numind materia care, presupun, încă îl mai aminteşte pe Eminescu, să-i aducă o floare… Poate greşesc…
Dar o frumoasă întâlnire culturală a avut loc pe 15 ianuarie, la monument şi în Sala „Orfeu” a Centrului de Cultură şi Arte „George Topîrceanu”. Punctul central – lansarea unei ediţii mult amplificate a cărţii dlui profesor Ion Ionescu-Bucovu „Viaţa lui Mihai Eminescu, între mistificare şi adevăr”, apărută în 2025 la Librex Publishing, una dintre cele mai active şi mai vizibile edituri ale momentului. Subiect delicat, niciodată epuizabil, tratat profesoral-profesionist în peste 500 de pagini. O carte care ar merita o prezentare detaliată.
La Râmnicu Vâlcea, la Biblioteca Judeţeană „Antim Ivireanul”, a avut loc o întâlnire ceva mai amplă, pe potriva oraşului, desfăşurată sub „bagheta” profesorului Ioan St. Lazăr, „senior al culturii” (în revistă), cu eminescologi mai de departe (Florian Copcea şi Lucian Costache, de la Turnu Severin, respectiv, Piteşti) sau localnici. Lume multă, lume bună, vorbiri de tot interesul – plus (în ambele locuri) recitări de versuri eminesciene sau dedicate lui Eminescu.
Nicolae Dabija scrie într-un poem: „Marii poeţi îşi aleg poporul în care au a se naşte”. Bucuroşi să fim şi îndatoraţi să-i fim aşadar lui Eminescu...
