Rivalitatea dintre Veronica Micle și Henrieta Eminovici - Partea a IV-a

O altă amintire îi aparține Emmei Lăzărescu, cea care le-a cunoscut pe Henrieta Eminovici și pe Veronica Micle.

„Prin 1888 era în Str. Sf. Niculai din Botoşani o căsuţă în fundul unei grădini în care a locuit câtva timp Henrieta Eminovici. Deşi vecini, noi nu ştiam cine locueşte în acea căsuţă.
De multe ori, în amurg, vedeam preumblându-se pe trotuar, de colea până colea, o fiinţă palidă cu înfăţişarea bolnăvicioasă, răzămată de o parte de o servitoare şi de altă parte de o cârjă.

Câteodată se oprea şi se uita la cer cu o privire disperată.

Mi-era atât de milă şi aş fi vrut să-i vorbesc, dar nu îndrăzneam.

După câtva timp, se zvoni prin oraş că Mihai Eminescu venise în Botoşani şi că stătea la sora lui, la vecina noastră. Era vara. Eminescu fusese bolnav, se îndreptase acum, dar părea melancolic şi avea nevoie de linişte şi de îngrijire duioasă, aşa cum o poate da o mamă sau o soră, când trăieşti singur cum trăia el.

De multe ori, fiind în grădină la noi, îl vedeam trecând venind din oraş spre casă. Mergea cu capul plecat, şi totuşi saluta dacă zărea pe cineva, chiar pe un necunoscut; era ca o mişcare involuntară.

Se vorbea uneori despre el că ar fi iar bolnav. Aş fi vrut să merg la sora lui, să întreb ce mai face, dar mă sfiam, mă temeam să nu se ia această vizită drept indiscreţiune… Şi timpul trecea.

Lumea din Botoşani se ocupa puţin de Eminescu; era lăsat în părăsire, nu i se da importanţa ce i s-a dat prea târziu, după ce a murit, după ce intelectualii din Bucureşti şi studenţimea au început se arate prin reviste şi prin conferinţe cine a fost Eminescu şi ce a pierdut ţara când a murit.

Într-o zi aflai că Eminescu plecase la Bucureşti. Mai vedeam câteodată pe sora lui preumblându-se şi-ntr-un amurg ne-am pomenit cu dânsa la noi. Parcă o văd traversând încet curtea; i-am ieşit înainte; am adus-o în casă; am aşezat-o repede într-un fotoliu. Nu-mi mai aduc aminte cu ce a început vorba, ştiu numai că a vorbit de suferinţele ei, de picioarele ei paralizate din copilărie; pe urmă a început să vorbească de fratele ei, despre boala lui, de indiferenţa lumii, cum a venit la dânsa ca să-l îngrijească, în ce hal era şi cum a plecat iar la Bucureşti destul de deznădăjduit.

Ajunse a ne vorbi de Veronica Micle. Eu încă n-o cunoşteam, dar auzisem de iubirea lui Eminescu şi cântam nişte romanţe ca: <<De ar trece anii cum trecură>> şi <<se scutur frunzile de nuc>> ştiind că aceste versuri fusese scrise pentru dânsa, şi îmi era dragă fără s-o cunosc…

Henrieta Eminovici n-o iubea, o acuza că e vinovată de boala mintală a fratelui ei, care, zicea ea, o iubeşte atât de mult şi ea se joacă cu inima lui. <<Această femee n-a meritat atâtea versuri sublime pe care el i le-a închinat>>.

Nu trecu nici o lună şi întâmplarea mă făcu să cunosc şi să admir pe Veronica Micle. Ea venise la Botoşani cu fiica ei cea mai mică, Virginia, care fusese numită profesoară la Externat.

Le văzui pe amândouă într-o seară, la o petrecere. Erau blonde. Veronica în negru, fiica ei într-o rochie deschisă. Păreau două surori. Mama avea o drăgălășie nespusă în expresia ochilor verzi, a gurei zâmbitoare, acel <<nu știu ce>> şi <<nu ştiu cum>> de care vorbeşte Eminescu într-una din poeziile sale. Fata avea un cap de înger, ceva suav şi departe.

Din acea seară chiar făcurăm cunoştinţă şi s-a întâmplat că ne-am plăcut. Oriunde ne întâlneam serile, eram tot timpul împreună, şi în afară de aceasta mergeam una la alta cât timp a stat la Botoşani. Pe la petreceri era totdeauna înconjurată de mulţi bărbaţi care-i vorbeau; se interesau să vadă cam ce fel de femeie, în afară de frumuseţe, poate să fie aceea pe care o cânta şi o iubia un Eminescu. Era în adevăr cam cochetă şi nici nu se putea altfel; era atât de drăgălaşă! Cu toate astea, conversaţia ei, fără a fi pedantă, era interesantă şi puteai să discuţi cu dânsa despre orice. Dacă venea vorba despre Eminescu, vorbea şi ea de dânsul ca de oricare alt mare scriitor, foarte simplu îi lăuda felul de-a scrie şi-i deplângea soarta tristă.

Mi-aduc foarte bine aminte de expresia figurei ei, de zâmbetul, de silueta ei graţioasă şi aproape de tot ce-am vorbit împreună.

Într-o zi, la dânsa acasă, nemaifiind nimeni, am vorbit mai intim, şi mi-a dat a înţelege că unii o acuză că nu iubeşte îndeajuns pe marele poet care o cântă în toate poezile lui lirice, dar că lumea se înşală şi că are pentru dânsul o profundă admiraţie şi o mare simpatie.

A plecat din Botoşani; n-am mai văzut-o; nu ne-am scris. Pentru dânsa, care trăise în lumea cea mai intelectuală din Iaşi şi pe urmă din Bucureşti, în mediul scriitorilor de la <<Convorbiri Literare>> unde scria şi ea poezii destul de apreciate, ce eram eu? Ea îmi rămăsese mie întipărită în minte şi-n inimă ca o vedenie.

Când s-a răspândit vestea morţii ei, atât de scurt timp după moartea lui Eminescu, nu puteam crede şi cât de mult am regretat-o! Parcă el n-a putut rămâne fără ea nici în lumea de veci!”

*** Emma Lăzărescu, Convorbiri Literare, 1 ianuarie 1926
Surse:
Adevărul, 1903
Convorbiri literare, 1926

fShare

Tweet