Rivalitatea dintre Veronica Micle și Henrieta Eminovici - Partea a II-a

Deseori Henrieta încercase să învenineze inima Veronicăi Micle cu germenele geloziei. Într-un moment, Henrieta crezuse că va reuși. Dar Veronica era un spirit ales, cunoștea inima iubitului ei și intriga Henrietei n-a reușit. Printre persoanele care au ajutat bănește pe Eminescu era în primul loc d-ra Cornelia Emilian. Eminescu, întremat puțin, deși lipsit de orice voință, medita mult și scria versuri. Într-o zi poetul a scris o poezie dedicată d-rei Cornelia Emilian. „— Uite pe cine iubește Mihai!”, a zis Henrieta Veronicăi Micle. Poeta a zâmbit, privind cu milă pe aceea care o dușmănea și a arătat sorei lui Eminescu titlul poeziei: „Recunoștință”. Însăși Henrieta, înfuriată de acest insucces, scrie mamei sale, Raluca, cu privire la această întâmplare: „…fiindcă am văzut-o îndrăcită când a citit scrierile lui Mihai, cele din urmă, zicând cu-n zâmbet luător în râs: <<O facere de bine până la tine, Mihai, n-a fost poetizată>>. El, îns,ă a răspuns liniștit că așa a fost inspirat”. Unei astfel de femei nu i se cuvenea nici o recunoștință din partea Veronicăi Micle; de aceea și poeta a căutat, la rândul ei, să îndepărteze cât mai mult pe Eminescu de influența sorei sale, Henrieta, și s-a căit deseori de dușmănia ei. Adresându-se surorii sale mai mari, Aglaia Drogli la Cernăuți, Henrieta-i scrie: „Mihai este bine, dar a trebuit să fac multe închinăciuni adoratei lui până mi-a permis să-l văd”.

Această femeie, cu sufletul veșnic dispus să frângă iubirea aproapelui, îmbătrânită de boală și care n-a cunoscut niciodată farmecul unei strângeri de dragoste în brațe, a trăit înveninată de propriile-i bârfeli, pizmuind fericirea Veronicăi Micle și a murit încercând zadarnic să se pocăiască între zidurile mănăstirii Agafton. Până la ce grad a ajuns ura Henrietei, în fanatica ei pornire, ne poate lămuri un fapt îndestul de cunoscut tuturora care au trăit între anii 1887—1890 la Botoșani. Câteva luni după plecarea lui Eminescu la București, unul dintre cei mai buni amici ai poetului, anume Pompiliu, căpătă o boală crudă care nu iartă viața. Bolnavul, după recomandația poetului, a fost dat în grija Henrietei. Veronica Micle cunoștea bine pe sărmanul Pompiliu. Era datoria ei de a se interesa de bolnavul care, străin de Botoșani, n-avea nici un cunoscut. Pe dată, Henrieta a conceput planul unei intrigi, iar de data aceasta era vorba de o faptă infamă. Maniacă în ură, Henrieta a colportat zvonul că încă din Iași Veronica Micle a trădat pe Eminescu înșelându-l cu Pompiliu, transmițând acestuia boala care înmuiase creierul poetului și care, agravată mai apoi, știm la ce sfârșit a dus pe bietul Pompiliu. Către mama ei, Henrieta scria în martie 1889: „…și pe acest talent l-a nenorocit tot ea și amândoi păcătoșii (Eminescu și Pompiliu) țin la ea ca nebunii”.

Cât de sfruntată e această minciună o putem constata după o scrisoare adresată de Pompiliu doamnei Jecu și din care reiese că, deși mort bolnav, pacientul s-a sculat cu bucurie și a început a plânge văzând că pe ușa bolniței sale a intrat „prietena celui mai scump al său prieten”. Mersese cu împotrivirea într-atâta că a dat afară pe un medic tânăr, evreu, un anume Rater, numai pentru că a fost trimis de Veronica Micle să caute pe Pompiliu, medicul curant, dr. Isack, care căutase și pe Eminescu, fiind plecat în alt oraș la un consult. Henrieta declara singură despre această impolitețe a ei: „… Aci în Botoșani a venit un doctor străin, tânăr ca un brad, eu nu-l știam. Ieri vine și-mi spune că voiește să vadă pe bolnav. Eu îl introduc la pacientul meu, în bună credință că l-a trimis un amic al lui. Deodată îl aud zicându-i că d-na Micle l-a trimis să-l vadă. Mi s-a revoltat tot sângele de ciudă…!” Și mereu spectrul „bălăucei” o urmărește pe nenorocita care, mai apoi, într-o rătăcire mintală, săpase pe un inel logodna ei cu un doctor botoșănean, om însurat și care pusese toată râvna sa de om și știința sa de medic să tămăduiască pe nenorocitul geniu literar.

În lungile și plicticoasele seri din toamna anului 1888, prietenii poetului căutau să-i dea o distracție ușoară făcând șezători literare, spre a-l scoate din melancolicele sale meditări. Eminescu lucrase atunci o piesă de teatru și a fost citită într-un cerc intim, care se aduna seara.

Veronica Micle servea oaspeților ceai. În odăița patriarhală plină de prietenie și iubire, numai Henrieta rămânea posacă și ursuză. Ea niciodată nu bea ceaiul făcut de Veronica Micle. În ce privește societatea, Henrieta o descrie într-o scrisoare adresată cucoanei Raluca:

„Mi-a adunat în casă niște nespălați, cunoștințe de-ale ei, de m-au luat fiori de soarta bietului Mihai”.

Mai târziu Henrieta însăși, disperată de ura ei, a ajuns la convingerea că nimic nu va putea trunchia dragostea dintre cei doi poeți și a înțeles că toate intrigile ei sunt zvârcoliri zadarnice.

Năucită de scrisorile fiicei, Raluca Eminescu, cu grija unei mame bune, scrie din satul Dumbrăveni, mirându-se „cum poate iubi Mihai o astfel de femeie”. Răspunsul Henrietei arată adânca ură și renunțarea ei de a mai putea alunga din inima lui Eminescu pe Veronica Micle:

„Acest om iubește pe femeia asta că numai moartea ar putea să-l despartă, iar în viață nimeni nu-i în stare să-l facă s-o urască. Și apoi, dacă ți-aș putea descrie cu ce fel de maniere l-a luat, declarând față cu persoane de cea mai bună condiție din Botoșani că preferă să fie metresa lui Mihai, decât femeia unui prinț...”.

Iată cum iubea Veronica Micle, judecată de cea mai mare dușmană a ei de moarte. Această femeie nu hula ce-i arunca mahalaua Iașilor și Botoșanilor, nu calomnia pe care o zvoniseră unii de la „Junimea” și nu ura pe care o purtase sora poetului, ci închinarea ca la o icoană de biserică merita din partea oamenilor cu dreapta judecată.

Ca o martiră s-a resemnat, trecând nepăsătoare pe lângă toate bârfelile mincinoase, ridicându-se deasupra lor, luminoasă, fericită de a iubi și a fi iubită de cel mai nefericit dintre geniile țării românești.

*** V. Scânteie, Adevărul, 3 decembrie 1903 (Textul lui V. Scânteia cuprinde mai multe inexactități; Raluca Eminovici, de exemplu, a încetat din viață în august 1876, bolnavă de cancer)

Va urma...

fShare

Tweet