Planeta Urmuz - Lucian Blaga, despre sat şi oraş (I)
De fapt, eu voiam să scriu despre… mândria de a fi din localitatea X, fie aceasta un sat sau un oraş, despre nevoia de o asemenea mândrie, pe de o parte, în sine, venind dinspre nevoia de rădăcini, de apartenenţă, ca să vorbesc în termenii lui Maslow, pe de altă parte, ca prim pas înspre mândria de a fi, în cazul nostru, argeşeni, munteni, români, dacă vreţi, chiar europeni – cu o bună balanţă între toate acestea. Am de mai mult timp în minte un asemenea text, plecând de la o observaţie care nu ştiu, totuşi, cât de justificată este, în ambele ei jumătăţi, punând în cântar evidenta mândrie a locuitorilor din Domneşti de a fi domnişani, a locuitorilor din Câmpulung de a repeta că acolo a fost „prima capitală a Ţării Româneşti” (am pus ghilimele din motive polemice, desigur…), a vâlcenilor de a fi locuitorii „oraşului Domniei Mele [Mircea cel Bătrân]”, cu, parcă, dezinteresul curteargeşenilor de a-şi promova cu mai multă vigoare oraşul. Nimic ironic în aprecierile despre Domneşti, Câmpulung, Râmnicu Vâlcea, ci dimpotrivă. Şi nu e vorba numai despre afirmaţii precum cele dinainte care sugerează mândria locală, ci de multele lucruri practice: monografii, monumente, evenimente. Domneştiul este cel mai relevant exemplu din toate cele trei puncte de vedere. În opoziţie, ajunge să amintesc că oraşul nostru nu are o monografie propriu-zisă, chiar dacă are multe cărţi dedicate istoriei şi bisericilor locale, are şi masiva lucrare a doctorului Valerian Marinescu, „Monografia Aşezării Argeşului, Curtea de Argeş, de la începuturi până în 1989”, Editura Europroduct, Piteşti, 1999, care ar merita adusă la zi, reeditată, reorganizată. De multe ori, reacţionez în glumă, spunând, bine, bine, nicio problemă, luaţi voi prima capitală, luaţi Posada (vâlcenii), luaţi prima mitropolie, ceva-ceva tot ne rămâne şi nouă, pentru că aici avem Biserica Domnească, cea dintâi, adevărata, aici avem… Da, dar lucrurile nu sunt chiar de şagă, mândria de a fi al locului nu este deloc deşartă. Voi reveni, dând mai multe argumente.
Aici, fac însă un ocol prin scrierile lui Lucian Blaga. Documentându-mă pentru textul avut în vedere, am ajuns din nou la „Elogiul satului românesc”, celebrul discurs de recepţie în Academia Română, susţinut de Blaga la 5 iunie 1937 (fusese ales membru titular al Academiei pe 28 mai 1936). Răspunsul la discurs a fost rostit de Ion Petrovici (1882-1972). Voi relua în continuare mai multe paragrafe din discurs, după „Academia Română. Discursuri de recepţie”, vol. VI, 1936-1948, volum îngrijit de acad. Dorina N. Rusu (Editura Academiei Române, Bucureşti, 2005).
Întreg discursul merită reluat/recitit, aleg doar un citat consistent referitor la comparaţia dintre sat şi oraş în privinţa identităţii, autenticităţii, mândriei. Sigur, satul la care se referea Blaga, cel ardelean mai ales, al copilăriei lui, o spune explicit, nu mai este acelaşi la vremea noastră, dar destule consideraţii de fond sunt încă valabile – şi, desigur, valabile sunt cele care privesc „cosmopolitismul” oraşului, graba acestuia de a imita, de a urma influenţe-modele, eventual străine.
Spune poetul-filosof de la Lancrăm, „satul de lacrimi fără leac”:
Am încercat în studiile mele de filosofia culturii să pun în relief aspectele sau categoriile stilistice ale vieţi şi ale duhului nostru popular. Nu voi repeta aici ce am spus în acele studii despre „matca stilistică” a culturii noastre. Voi întregi doar punctele de vedere puse în evidenţă cu câteva noi observaţii. Satul românesc, în ciuda sărăciei şi a tuturor neajunsurilor cuibărite în el prin vitrega colaborare a secolelor, se învredniceşte în excepţională măsură de epitetul autenticităţii. Mai precis, între nenumăratele sate româneşti găsim atâtea şi atâtea aşezări, care realizează ca structură sufletească întocmai termenii definiţiei pe care o acordăm satului. (Va urma, desigur.)
