Rivalitatea dintre Veronica Micle și Henrieta Eminovici - Partea I
Written by prof. Ion IONESCU-BUCOVU on .
„Numele a două femei sunt legate de viaţa lui Eminescu: Veronica Micle şi Henrieta, sora poetului. Pe Veronica Micle am văzut-o o dată, o singură dată, şi-mi aduc puţin aminte: era frumoasă, înaltă, blondă şi foarte expansivă. Pe fiica ei, d-na Virginie Micle Gruber, am văzut-o de mai multe ori. Mi-a rămas în minte scena când a venit de la gară, după ce îşi internase într-o casă de boli mintale, la Viena, pe soţul ei tânăr, talentat profesor universitar. Ce dezastru asemănător în viaţa mamei şi a fiicei. Mică, blondă, vioaie, scriitoare şi ea, D-na Virginie Micle Gruber, plină de visuri şi de iluzii, cred că n-a fost fericită niciodată. Pe Henrieta, sora poetului, mama o cunoştea bine şi de mult. Ca fetiţe mici, trăiseră împreună într-o mănăstire. Aveau amintiri comune din copilărie. Se vedeau adesea, cu simpatie.
Henrieta vorbea des despre fratele său Mihai, de nenorocirea lui și de Bălăuca. Bălăuca era Veronica Micle. Cauza Henrietei era Bălăuca... <<— Iar are să vie să-l fure, iar are să-l ducă de la anine, să se îmbolnăvească…>> Eminescu era atunci la Botoșani și trăia în aceeaşi casă cu sora lui, care îşi dădea toate silinţele ca să-l facă sănătos. Dar flacăra veche, e drept, se reaprindea între el şi Bălăuca. Şi fecioara bătrână nu-l pricepea. Poate avea dreptate ea, poate nu avea. Dar Bălăuca şi Mihai au plecat împreună. Şi Henrieta a rămas plângând”.
*** Maria I. Găvănescul, Convorbiri Literare, 1 septembrie 1942
Iubirea dintre Eminescu și Veronica Micle a fost înconjurată de o ură mai neîmpăcată decât cea a unora de la „Junimea”, interesați din diferite împrejurări, ura unei femei care n-a iertat până la moarte. Era Henrieta Eminovici, sora nefericitului poet. Bolnavă și oloagă, Henrieta a dus o viață sedentară, stând deseori săptămâni întregi imobilă în casă, închisă la suflet, urând din instinct ceea ce natura îi refuzase: dragostea unui bărbat.
Henrieta vedea în Veronica Micle un geniu rău pentru fratele ei. „Mare nenorocire”, scrie Henrieta mamei sale, „a mai fost femeia asta pe capul lui Mihai. El o crede și plânge. El, care are nevoie de-o femeie statornică și cuminte ca să-l conducă, dar nu de o cochetă”.
Eminescu era cu totul absorbit de iubirea pe care o simțea alături de Veronica Micle; ea era izvorul limpede în care Muza poetului își răcorea gemurile reflexii și fermecătoarele inspirații. Uitase cu totul de familie și ani de-a rândul cei de-acasă n-aveau nici o slovă de la acel care-și închinase inima și gândul Veronicăi Micle. Henrieta Eminovici o numea pe iubita fratelui său „bălăuca” și o ura cu o înverșunare păgână. Ea a ajutat foarte mult la calomnia răspândită la început de alții că Veronica Micle l-a trădat pe Eminescu și că poetul din această pricină a înnebunit. Autopsia făcută creierului nenorocitului „nebun” a răzbunat apoi pe aceea care a iubit cu atâta seninătate pe Eminescu, dar calomnia, odată pornită, a mers până dincolo de granițele țării, a văzut lumina tiparului prin pana autorului german Rudolf, a pătruns prin enciclopediile franceze și a fost citată, la cel dintâi prilej, și de ziaristul Venancourt.
În anul 1888, Eminescu s-a întremat puțin și doctorii îl îngăduiră să părăsească patul. În urma mai multor petițiuni, Camera votase poetului o pensie de 200 lei și urma ca ea să fie trecută și prin Senat.
Îl plictisise pe Eminescu aerul Botoșanilor, ulițele strivite și pline de noroi. Într-o frumoasă zi de aprilie, pe când poetul medita la fereastra casei sale, apăru silueta ușoară și plină de grații a Veronicăi. Renăscuse poetul și reînviase trupul într-o clipă. Era o revedere plină de duioșie. Poetul hotărâse să plece la București, unde era ferm hotărât să se însoare cu Veronica Micle.
Henrieta privea cu ură turbată această plecare. Într-o scrisoare către mama ei, Henrieta zice: „Cu adâncă durere vă înștiințez că Mihai a plecat la București, spuindu-mi că pensia lui, dacă s-a votat numai în Cameră și în Senat nu, apoi nu e sigură. Dar aceste scuze au fost pretexte de plecare față cu mine și adevărata cauză este că d-na Micle, care a venit aici și până n-a pus mâna pe el nu s-a lăsat. Toată ziua nu-l părăsea și cine știe ce planuri și-a mai făcut. Acuma, sănătos, cred și eu că are gust să fie doamna Eminescu”.
„Sora lui îmi închide ușa casei”, scria Veronica Micle d-nei Pandele, „și-și închipuie că sunt geloasă că ține la dânsa”. Henrieta a exploatat într-un mod vădit boala nefericitului ei frate, abuzând de caritatea persoanelor care ajutau pe Eminescu cât timp se afla în îngrijirea ei. În scrisoarea către Cornelia Emilian și fiica acesteia, Henrieta se plânge mereu că n-a primit bani de ajuns, deși ajutoarele bănești erau destul de însemnate din partea doamnelor Emilia Humpel, Adela Andrei, Maria Harkas, Luisa Weitsecker, Cornelița Emilian și domnilor N. Culian, Const. Mille, A. C. Cuza, Ant. Sc. Savul, I. N. Roman, W. Humpel, M. Pompiliu, C. Arhim și alții, în afară de venitul de la 8.000 lei, rămas dintr-o moștenire lăsată de bătrânul căminar Gheorghe Eminovici, tatăl poetului.
Că Henrieta era interesată de boala fratelui ei e următoarea frază cu care se trădează într-o scrisoare către mama ei: „…tocmai când era Mihai sigur de scăpare și cu pensie, tocmai atunci s-a depărtat de mine. Și pentru cine? Pentru o femeie care, crede-mă pe mine, de nu știa ea că are să-i voteze pensia, nu venea la Botoșani să insiste, să-l năucească până l-a luat”.
Henrieta, spre a stoarce apoi mila comitetului de ajutor ce se instituise la Iași, a inventat neadevărul că Eminescu a cedat printr-o chitanță Veronicăi Micle pensia. Ea a amestecat atunci toate autoritățile din Botoșani și a făcut pe primarul de atunci ca, plecând la București, să insiste pe lângă Eminescu ca să-i dea o petițiune către consiliul județean prin care trece pensia în favoarea sorei sale.
