Urmuz a aprins scânteia. Dar cel care a transformat această scânteie într-un foc ce s-a răspândit în aproape toată Europa a fost Tristan Tzara, un român de origine evreiască.
„Dada” – cuvântul care a dat numele curentului dadaist – a fost inventat, cu siguranță, de Samuel Rosenstock (alias Tristan Tzara) pe 6 februarie 1916, la ora 18:00, la „Café de la Terrasse” din Zurich. Tristan Tzara este unul dintre marii români care au reușit să schimbe lumea, să mobilizeze mase și să influențeze cultura europeană. El este fondatorul curentului anti-artistic Dada, o mișcare anti-muzică, anti-literatură și anti-pictură, născută din revolta artiștilor împotriva războiului.
Botezul noului curent a fost oficiat de Tzara prin înfigerea unui cuțit într-un dicționar „Larousse” și deschiderea acestuia la cuvântul „dada” (care, în franceză, înseamnă „căluț”, având sensul figurat de „manie” – idee fixă).
Pseudonimul Tristan Tzara pare a însemna „trist în țară”. El a plecat la Zurich, în Elveția neutră, în anul 1915, unde s-a alăturat unui grup de artiști întâlniți la Cabaret Voltaire – o mână de intelectuali europeni revoltați de ororile războiului, care își exprimau manifestul prin muzică, teatru, poezie și arte vizuale. Totul era transformat într-o joacă adolescentină, caracterizată de abuz, incoerență și anarhie. La 5 februarie 1916, în mica sală a unui bar elvețian, artiști precum Tristan Tzara și poetul german Hugo Ball au schimbat cursul istoriei. Cabaretul Voltaire a devenit casa mișcării care a revoluționat cultura europeană – Dada.
Mișcarea dadaistă își are originea în Zürich, în timpul Primului Război Mondial. Tzara a ajuns acolo în toamna anului 1915 și, curând, s-a alăturat unui grup de tineri intelectuali care organizau întâlnirile de la Cabaret Voltaire. Astfel s-a născut celebra mișcare Dada, care nu este o invenție exclusivă a lui Tzara, dar „nu ar fi devenit niciodată ceea ce a devenit fără eforturile de popularizare și diplomația lui” (parafrază după R. Huelsenbeck).
În 1919, Tzara s-a mutat la Paris într-o încercare de a lansa Dada pe o scenă cu adevărat universală. Mulți critici consideră că perioada cu adevărat inovatoare a mișcării a încetat odată cu acest „transfer”. La Paris, Tzara s-a implicat în activități tumultuoase alături de André Breton, Philippe Soupault și Louis Aragon, cu scopul de a șoca publicul și de a dezintegra structurile limbajului.
Cele mai cunoscute texte dadaiste ale lui Tzara sunt: La Première Aventure céleste de Monsieur Antipyrine (1916; Prima aventură cerească a domnului Antipyrine) și Vingt-cinq poèmes (1918; Douăzeci și cinci de poeme), precum și manifestele mișcării: Sept manifestes Dada (1924; Șapte manifeste Dada).
Deși inițial percepută ca o neseriozitate, istoria literară a fost nevoită să ia mișcarea Dada în serios. Avangardismul a avut o evoluție rapidă, iar nihilismul dadaist, asociat cu Tristan Tzara, a prins rădăcini adânci. Rămâne celebru pentru La Première Aventure céleste de Monsieur Antipyrine, care a dat tonul mișcării. Dada propunea înlăturarea tuturor prejudecăților și proclamarea unui categoric „NU!” față de aproape toate activitățile umane, în special față de artă și literatură. Ea se baza pe îndoială ca principiu: „Dada se îndoiește de toate. Dada este peste tot. Îndoiți-vă de Dada...”
După o ceartă cu Tristan Tzara, Marcel Iancu s-a întors în România și, alături de Ion Vinea, a editat prima publicație avangardistă din țară, Contimporanul, care se dorea constructivistă, pe o poziție aproape opusă dadaismului. După un timp, a apărut un manifest adresat tineretului, care dinamiza totul: „Jos arta! Căci s-a prostituat! Poezia nu e decât un teasc de stors glanda lacrimogenă a fetelor de orice vârstă. Teatrul, o rețetă pentru melancolia negustorilor de conserve. Literatura, un clistir răsuflat. Dramaturgia, un borcan de fetruși fardați. Pictura, un scutec al naturii, întins în saloanele de plasare. Muzica, un mijloc de locomoție în cer. Sculptura, știința pipăirilor dorsale. Arhitectura, o antrepriză de mausolee împodobite. Politica, îndeletnicirea cioclilor și a samsarilor. Luna, o fereastră de bordel la care bat întreținuții banului și poposesc plăpânzii din furgoanele artei.”
Se cerea înlăturarea sentimentalismului, moartea romanului epopeic și a romanului psihologic, și un teatru de pură emotivitate. La început, se dorea un sincronism cu modernismul înțeles de Lovinescu. După Contimporanul, au început să apară numeroase gazete: Punct, Alge, Unu, 75HP etc., care răspândeau noile idei ale avangardei. Scriitorii noi, precum Camil Petrescu, N. D. Cocea, Tudor Arghezi, Ion Minulescu, Ion Barbu, Felix Aderca, Emil Isac, Ion Pillat, Sașa Pană, Geo Bogza și alții, se întreceau în a îmbrățișa noile teorii.
Era clar că ceva se schimba: tradiționalismul era pe cale de dispariție, iar noile curente avangardiste – modernismul, simbolismul, impresionismul, expresionismul, cubismul, dadaismul – își făceau simțită prezența.
