Planeta Urmuz - Memoriile Regelui Carol I
De fapt, termenul nu corespunde înţelesului curent, pentru că „Memoriile Regelui Carol I al României” (titlul complet) nu sunt scrise de rege, ci „de un martor ocular”, nenumit, neidentificat. Ele acoperă perioada 1866-1881, au apărut în 1912, la Editura Ziarului „Universul” din Bucureşti, în 3 părţi, 3 cărţi propriu-zise separate, cuprinzând de fapt „17 volume” legate alături, dar cu paginaţia pornind de 1 în fiecare „volum”; partea a treia are la final o „încheiere” scrisă în anul 1891, dar „martorul ocular” nu-şi dezvăluie nici aici identitatea. După 1990, memoriile au fost retipărite de mai multe ori – am în faţă o ediţie nedatată, publicată de Editura ErcPress.
Autorul (autorii?) a fost cu adevărat foarte apropiat de rege, a avut acces la scrisorile şi cuvântările sale (acestea au fost publicate separat, tot în trei volume, de către Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, în 1909 şi, desigur, retipărite ulterior), însemnările sunt aproape zilnice, detaliile impresionante, de la alegerea pentru tron şi drumul cu peripeţii spre ţară la domnia cea îndelungată şi densă, traversând vremuri dificile, evenimente interne şi internaţionale importante.
Multe şi interesante lucruri se pot afla din memorii şi din cuvântări. Eforturi de organizare-stabilitate internă, guverne peste guverne, căci demisiile se ţineau lanţ, discuţii despre legi, regalişti şi antiregalişti, „republica de la Ploieşti” din august 1870, „umbra” lui Cuza, exilat după abdicarea din 1866, dar pus pe liste şi ales deputat în februarie 1870 (alegerea a fost validată de Camera Deputaţilor, regele, elegant, i-a scris lui Cuza, invitându-l în ţară, dar acesta, la fel de elegant – sau poate ştiind, de pildă, că Dimitrie Sturdza, unul dintre cei care l-au detronat, era activ politic, ba chiar în graţiile regelui – a refuzat să vină), probleme peste probleme în „chestiunea evreiască”, Europa vestică făcând presiuni de tot felul pentru „împământenirea” avantajoasă a noilor veniţi, speculând poziţia delicată a Principatelor, cu unirea încă neconsolidată şi incomplet recunoscută internaţional, în condiţiile suzeranităţii Porţii Otomane asupra tânărului stat, era atât de tracasat regele că de mai multe ori s-a gândit să abdice, noroc că avea în jur politicieni de talia Brătienilor, lui Kogălniceanu, Rosetti, Golescu; detalii interesante găsim despre insistenţa regelui în dezvoltarea reţelei de căi ferate, apare în context şi celebra afacere Strussberg, la care s-a referit în articolele sale şi Eminescu (ca şi la problema evreiască). Importante sunt paginile dedicate Războiului de Independenţă, relaţiilor cu armata rusă, apare şi celebra telegramă alarmată a Marelui Duce Nicolae din 19 iulie 1877 („Turcii, grămădind mulţime mare de oştiri la Plevna, ne nimicesc. Rog să fuzionăm, să faci o demonstraţiune şi, dacă e posibil, treci Dunărea.”), cu urmarea că, după război, ruşii au mai luat o parte din Basarabia…
Şi multe altele – memoriile oprindu-se, cum notam mai devreme, în 1881, cuvântările mergând până în 1909 (dintre cuvântări, cele anuale către Academia Română, al cărui preşedinte de onoare era regele, ar merita o discuţie separată, măcar pentru ideea de a realiza un dicţionar „Etymologicum magnum Romaniae” şi mustrările periodice că progresele sunt atât de lente).
Cărţi de istorie la prima mână – nu ştiu dacă această istorie a fost cumva şi „filtrată” de editorii volumelor: de exemplu, nu am găsit nicio referire la tăbliţele de la Sinaia (mărturisesc că eu asta căutam, dar era de la început puţin plauzibil să existe o asemenea referire şi să nu fi fost descoperită până acum). Oricum, o lectură mai mult decât incitantă.
