Planeta Urmuz - O carte de Maria Calleya
A apărut de curând, are titlul „Focuri albe”, a fost lansată şi la Curtea de Argeş, vineri 28 iunie, în cadrul unui „Popas literar în oraşul regal” organizat de Editura Biscara, alături de alte trei cărţi publicate de curând de editură. Argeşenii ar trebui să ştie cine este autoarea, să-i ştie cărţile de poezie – de la Clubul Iubitorilor de Cultură, la care de multe ori ne-a cântat la pian. Cartea de faţă este rezultatul însemnărilor de mulţi ani, decenii chiar, însemnări înţelept-poetice, nu de jurnal propriu-zis. O recomand astfel cititorului şi reiau mai multe rânduri din prefaţa („Autoportret cu stea şi pian”) pe care am scris-o pentru începutul volumului.
O carte rară, un poem cât o carte, o scriere fractală – întregul fiind regăsit în fiecare fragment, până la nivel de pagină, fără ca vreo pagină să se repete, fără ca vreun rând să se repete, de aici venind atractivitatea învăluitoare a rostirii. Şi, vor fi poate cândva două volume, mai multe (am răsfoit cel puţin zece caiete-manuscris, o îndelungă autobiografie-jurnal, dintre care numai cinci sunt prinse în copertele de faţă), dar farmecul se va perpetua.
„Versete”, de la un rând la o jumătate de pagină, uneori decupate deja în versuri, ca pentru poeme caligrafiate clasic. Despre „inconvenientul de a te fi născut” (Cioran), despre trecere şi petrecere, despre oameni, cu tot ce este al lor, despre dragoste şi absenţa acesteia, despre singurătate, sensibilitate, tristeţe, aşteptare, acceptare, resemnare, despre miracolul existenţei pe pământ şi „steaua singurătăţii” (Eminescu), cea răbdătoare şi devotată, însoţitoare a clipei plecării, despre anotimpuri, flori şi frunze, dar şi despre motoare, zgomote şi lătratul nocturn al câinilor, despre asprimile vieţii, despre zâmbet şi cafea, vise şi insomnie, despre simţurile mereu în alertă, auzul care distinge încontinuu freamătul rotiţelor din „ceasornicul cu care ni se măsoară destrămarea” (Blaga), despre muzică, recurent despre muzică, parte din Paradisul terestru!... Despre înţelepciune şi credinţă, seninătate şi încrederea în menire şi în datină. Despre sine, la vremea toamnei…
Toate acestea şi încă altele moştenite fiind de autoare dinspre „părinţii din părinţi”, pentru că în genele Mariei Calleya s-au sublimat temperamentul solar andaluz, nostalgia unor înrudiri mexicane până la rang de vicerege, solemnitatea malteză, a cavalerilor din monumentala insulă, culorile şi luminile Istanbulului, derutate între orizontala apelor şi verticala minaretelor, pitorescul clorofiliu al Râului Doamnei şi al Argeşului de Sus, incluzând dragostea de viaţă şi dârzenia bunicii Zoe, fiica adoptivă a boierului Baldovin de la Pietroşani, soţia arhitectului spaniolo-maltezo-italian Octave Calleya, născut la Istanbul, ajuns, pentru că aşa era scris, la Câmpulung şi de aici la Pietroşani…
Nu este prima carte a autoarei, terapia prin muzică şi poezie, prin credinţă şi prietenie, i-a fost salvarea continuă. În 1999 publică volumul de poeme „Pas de deux”, în 2003 îngrijeşte volumul „Al vostru, tata”, memoriile tatălui, Mihai Calleya, în 2004 îi apare al doilea volum de poezie, „Pianissimo”, iar în 2008, „Scara de fum – Epistolar”, cuprinzând corespondenţa sa cu Maria Zubritski.
Volumul de faţă completează fericit această bibliografie şi mă aştept ca efectul terapeutic să se transfere şi cititorului, odată cu admiraţia pentru scriitură. O pensulă fină, orientală, mânuită cu o linişte-siguranţă de prieten apropiat şi exigent al limbii române şi al „limbii poeticeşti” deopotrivă. Deloc o surpriză pentru cei care o cunosc pe autoare, căci autobiografică este cartea…
Autoportretul unui suflet ce-şi construieşte, gând cu gând, împăcarea…
