Ultimele clipe de viață ale Veronicăi Micle
Pe 4 august 1889, Veronica Micle se stingea din viață la Văratic, profund îndurerată de moartea lui Eminescu.
În urma mulțimii care l-a însoțit pe Eminescu până la mormânt, o trăsură închisă își urma calea având-o pe Veronica ascunsă de ochii lumii. Prezența ei fusese foarte discretă atât la biserică, cât și la mormânt. Știa că lumea o ura, mai ales protipendada care participa la înmormântare. Îmbrăcată în doliu, Veronica a așteptat până când lumea s-a retras și, singură, în fața mormântului proaspăt, i-a jurat lui Eminescu că peste cincizeci de zile se vor întâlni pe meleagurile veșniciei, va fi și ea lângă el. Timp de două săptămâni, aproape zilnic, se ducea la mormântul lui și-i punea câte o floare pe pământul reavăn.
Veronica Micle, știindu-l foarte bolnav, în anul 1887 se mutase la București cu dorința de a-l ajuta și de a fi lângă el. În aprilie 1888 s-a dus la Botoșani și l-a convins pe poet să vină la București. Își măritase fetele și acum avea timp să se ocupe de sănătatea lui. De multe ori erau văzuți împreună în lumea artiștilor, la teatru sau la alte spectacole. Există și o fotografie cu ei amândoi în mijlocul artiștilor de la teatru. Din păcate, Eminescu nu a ascultat-o și și-a grăbit moartea. Curios, exact în noaptea când a murit el, Veronica a avut un vis urât și i-a dedicat o poezie prevestind marea catastrofă: "Raze de lună - Lui".
Într-o scrisoare către Măndica, Veronica scria: "Gândește-te, de un an de zile n-am mai făcut un vers cât de mic și în noaptea aceea m-au cuprins un fel de friguri și în 20 de minute a fost făcută".
Veronica și-a pus ordine în hârtii, a citit și recitit scrisorile de la Eminescu, adnotându-le, le-a făcut pachet și le-a legat cu o panglică roșie. "Aici este corespondența mea cu Eminescu", a scris ea îngrijit pe pachet. O parte din scrisorile mele sunt aici, o parte a rămas la el. De voi trăi, voi scrie ceva despre acest amor trist și nenorocit, de voi muri, lumea să ierte: "Toate relele ce sunt într-un mod fatal legate de o mână de pământ, cum a zis însuși Eminescu".
După cele două săptămâni petrecute în București, s-a simțit rău și a plecat la Văratic. Părăsirea Bucureștiului i-a făcut bine căci, după moartea poetului, lumea începuse s-o arate cu degetul ca singura cauză a nefericirii lui. Din București a luat trenul către Pașcani, apoi diligența până la Târgu Neamț. S-a instalat la mitocul Fevroniei Sârbu din chinovia Filioarei și s-a odihnit prima noapte. A doua zi, i s-au pregătit două camere lângă Biserica Sfântul Ioan, lângă fântâna cu apă rece. Câteva zile a stat singură în cerdac în haine de doliu, apoi a început să se plimbe prin codrii Filioarei. Fugea de lume și rămânea încremenită cu gândurile rătăcite. Îi veneau în minte versurile lui pe tema morții și acum versifica și ea pe aceeași temă: "O moarte vin de treci / Pe inima-mi pustie…".
Adesea cânta cântece triste, iar maicile îi ascultau glasul duios și o compătimeau. Din ce în ce mai mult avea vedenii. În Poiana Tigăncii, i s-a făcut rău, strigând în ajutor călugărițele din preajmă.
Maicile au găsit-o căzută în iarbă, aproape în neștire. Dusă în chilioara ei de maica Fevronia, obsesiile nu o părăseau. O vizitară o serie întreagă de prieteni, speriați de întorsătura sănătății ei. După plecarea oaspeților, a vizitat-o și doctorul, căruia i-a spus că nu o doare nimic, doar că are insomnii și o stare generală proastă. Și-a amintit de drogurile aduse de Virginia, fata ei, de la fratele Smarandei Gârbea, care era farmacist. S-a năpustit asupra sertarului cu pilulele de arsenic, a pus flaconul la gură și l-a înghițit cu poftă demențială.
Când a venit Virginia, a găsit-o în neștire și a fugit repede la chilia măicuței Fevronia Sârboaica s-o ia la Veronica. Între timp au sosit și cei doi medici, Cantemir și Ursulescu, care au constatat că e otrăvită și, după multe încercări, au ajuns la concluzia că nu mai au ce-i face.
La sfârșitul vecerniei, aproape de miezul nopții, clopotele mănăstirii au început să bată a moarte. Un zvon trist ca un vânt otrăvit s-a răspândit pe toate cărările Văratecului: Veronica Micle, iubita lui Eminescu, a murit. Fila calendarului din perete se oprise la 3 august 1889.
Luceafărul de ziuă cu ochi de strigoi privea din alte lumi pe fereastră chipul iubitei, plecată și ea spre depărtările astrale să se întâlnească cu poetul. Și din lumea lui, repeta blestemul: "Nici cenușa noastră-n lume, Scumpo, nu s-o întâlni!"
Și așa s-a împlinit blestemul, Veronica a fost înmormântată de mănăstire și îngropată lângă mitocul în care și-a petrecut ultimele clipe ale vieții, jelită de călugărițele mănăstirii.
Dar din dragostea lor a rămas legenda care va dăinui cât lumea. Visez mereu o statuie a dragostei șlefuită din piatră care să eternizeze dragostea în figurile îmbrățișate ale celor doi poeți, cu titlul pus de Perpessicius, care și-a pierdut vederea pe manuscrisele poetului.
