Planeta Urmuz - Respiritualizarea ca necesitate
Aşa intitulam, pe la începutul anului 2011, o prefaţă la cartea „Respiritualizarea. Învaţă să fii om”, ediţie revăzută şi adăugită, apărută la Editura ASE, Bucureşti, în acel an. Autori – tinerii în spirit (altfel… CNP-ul meu este sincron cu al lor) profesori universitari Constantin Popescu şi Alexandru Taşnadi. Prima ediţie era ceva mai veche, în 2009, deci acum cincisprezece ani (cu precizie: se întâmpla pe 8 iulie, la Palatul Episcopal/Eparhial), ea era prezentată la Clubul Iubitorilor de Cultură din Curtea de Argeş. Iar cei doi şi-au luat misiunea în serios, nu numai că prezentările erau adevărate spectacole, dar au şi mers în lung şi în lat prin ţară (Bucureşti, Cluj-Napoca, Târgovişte, Ploieşti, Târgu Mureş, Drobeta-Turnu Severin, Târgu Jiu, Alba Iulia, Oradea etc.), atrăgând atenţia că „lumea/omenirea s-a despiritualizat, a acumulat incredibil de multă ştiinţă, dar nu ştie s-o folosească, ba chiar o foloseşte autodistructiv, oamenii sunt tot mai copleşiţi de motivaţii centrifuge – bani, avere, putere – planeta şi umanitatea sunt în iminent pericol, în mare parte din cauza umanităţii însăşi” (rezumam eu în prefaţă constatările de plecare ale cărţii).
Continuam: „Dar cartea nu se opreşte la a constata – chiar dacă face acest lucru sistematic şi documentat, reluând şi combinând într-un tablou coerent spusele unui mare număr de nume sonore, filosofi, scriitori, laureaţi ai Premiului Nobel, conştiinţe alerte ale omenirii. Dincolo de diagnostic, cei doi autori vin cu o propunere de «tratament» – respiritualizarea, ca suport al unei noi paradigme, intitulată «sănătatea întregului viu comun», cu menţiunea că «viul comun este o unitate organică a mediului natural, vieţii umane (…), familie, comunitate, organizaţii şi instituţii, pentru care studierea stării de sănătate constituie esenţa respiritualizării comportamentelor noastre ca temelie a noii paradigme»”. Iar cuvântul-cheie, deasupra tuturor altora, vorba Apostolului, este iubirea…
Să revenim în prezent… Cincisprezece ani – parcă de trei ori pe-atâta, după câte s-au întâmplat prin lume. Diagnosticul rămâne nu numai actual, dar este vădit mai alarmant. Simptomele mai grave, generalizate, parcă scăpate de sub control. Maladia descrisă în carte, despiritualizarea, este dublată de una şi mai cuprinzătoare: desocializarea. Frică, frustrări, grabă, superficialitate, zgomot, manipulare, diversiuni, amoralitate, anomie. Izolare în bule artificiale, supravieţuire individuală, agresivitate. Pe total, dezumanizarea (că tot se vorbeşte despre trans- şi post-umanism). Realitatea virtuală, abuziv numită „realitate”, ne absoarbe şi ne strică minţile – cu atât mai grav în cazul generaţiilor tinere (slavă Domnului, se aud tot mai des de prin lume reglementări care să protejeze copiii de ecrane, dar până să ajungă „moda” şi la noi, rămâne moda ecrano-zombilor care trec strada cocoşaţi peste WhatsApp). Mă întreb cum ar arăta acum o lansare a cărţii – eventual la o ediţie nouă (cea anterioară avea deja peste 700 de pagini!); poate, ironic, online.
Spuneam spre finalul prefeţei amintite că autorii sunt lucizi, „nu prezic orizonturi de tip nerealiste”, şi adăugam câteva tuşe „de-a dreptul cinic-pesimiste”. Nu detaliez, dar îmi pare tare rău că am avut dreptate… (Va veni curând vremea ca la finalul unui text să fie nevoie să precizez că „aceste rânduri sunt scrise de mine, GhP, nu de un program AI” – dar cine o să mă mai creadă…)
