Planeta Urmuz. A Doua Renaştere
Prima Renaştere, aproximativ secolele XIV-XVI, a fost mult lăudată, pentru progresele sale în ştiinţe şi arte, care au antrenat „progrese” în societate. Am pus ghilimele pentru a atrage atenţia că mare parte dintre cele de pe urmă au fost reevaluate, chiar criticate, dovedindu-se pe termen lung neproductive, pentru a folosi un termen blând. S-a separat ştiinţa de religie, au fost „descătuşate” puterile omului, dar „evacuarea” lui Dumnezeu a mers mult prea departe. Omul, devenit „stăpân al naturii”, şi-a dat repede în petic, ignorând „detaliul” că el este doar… un detaliu al Creaţiei/Evoluţiei pe planeta Pământ. Arogant, dezdumnezeit, tot mai lacom, inconştient, a ajuns la consumerismul de azi, punându-şi însăşi existenţa în pericol. Pe drum, a trecut prin industrializări tot mai frenetice, care au schimbat lumea şi pe locuitorii ei. Reificarea „omului nou”, banul, concurenţa/competiţia continuă, nemiloasă, imorală adesea, dacă nu şi ilegală, proletarizarea şi corporatocraţia, ideologii adecvate acestora şi, inevitabil, revoluţii, unele tehnico-ştinţifice, altele sângeroase. Cea franceză (1798) şi cea bolşevică (1917) stau la loc de frunte – ar trebui adăugat şi Primul Război Mondial… Totul, în vreo jumătate de mileniu.
Se vorbeşte însă în ultima vreme despre o A Doua Renaştere. Pare surprinzător faţă de amploarea şi reverberaţiile celei dintâi, dar, la o privire mai atentă, nu este deloc aşa – mai ales că, fiind prea aproape de ea, doar se întrevăd consecinţele. Deloc liniştitoare, mă grăbesc să spun. Este plasată în primele decenii ale secolului XX, până prin 1930, estimează Basarab Nicolescu, fizician şi filosof româno-francez, membru de onoare al Academiei Române (în imagine) în prefaţa („1900-1930 – Noua Renaştere”) la cartea lui Petrişor Militaru „Ştiinţa modernă, muza neştiută a suprarealiştilor”, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2012, justificând afirmaţia cu marile evenimente ştiinţifico-artistice din vremea pomenită. Şi are dreptate, pentru că acestea au fost nu „paşi înainte”, „străpungeri” cum se obişnuieşte a se spune, ci schimbări majore de abordare, înţelegere, paradigmă, răsturnări spectaculoase adesea. Fizica cuantică, relativitatea (punând în discuţie cauzalitatea, geometria universului, rolul observatorului), psihanaliza, logicile nearistoteliene (acceptarea terţului inclus), mişcările avangardiste din artele plastice şi literatură (îl putem aminti aici şi pe Urmuz, înainte-mergătorul), teoremele lui Gödel (de „imposibilitate a formalizării matematicii”)… Se opreşte la acestea Basarab Nicolescu, dar, dacă prelungea intervalul măcar cu un deceniu-două, acoperea una dintre cele mai importante etape din ştiinţa primei jumătăţi a secolului trecut, cu efecte uriaşe, care ne-a influenţat mai mult decât ne dăm seama şi ne ameninţă cu o dominaţie totală: apariţia calculatoarelor, mai întâi pe hârtie (A. Turing, 1936), ajunse între timp la stadiul de azi. Reţele, servere uriaşe, cloud, telefoane smart, internetul tuturor obiectelor, IA… Trans-umanism şi post-umanism… Plus probleme fundamentale şi rezultate neaşteptate, legate de algoritmicitate, calculabilitate. Corelate cu această A Doua Renaştere putem considera că avem din nou şi revoluţii tehnico-ştiinţifice, şi revoluţii propriu-zise, ba chiar şi un Al Doilea Război Mondial. Cam multe similitudini…
Evacuarea omului de data asta?!... Aşa se pare… Cinic vorbind, aşa şi merită – şi-a făcut-o cu mâna lui…
