Scrisul ca sursă de conflict interior în „Scrisoarea către tată” a lui Franz Kafka (3 iulie 1883-3 iunie 1934). Cuvântul ca instrument al SupraeuluI
Întreaga operă a lui Kafka pare a fi rezultatul unei disperări lăuntrice de a-şi face cunoscută drama vieţii. De altfel, personajele scriitorului Kafka se dovedesc a fi, de cele mai multe ori, pseudonimele omului Kafka. Încercarea lui de a da un sens existenţei umane în spirit artistic îl epuizează și chiar îi induce o stare de angoasă autentică, pentru că el îşi trăieşte viaţa cu o intensitate zguduitoare. Kakfa îşi construieşte în scrierile sale o lume precum cea în care trăieşte, „o lume înăbuşitoare, o lume dezumanizată, lumea alienării”, după cum spune Radu Enescu. „Scrisoarea către tată” este redactată în anul 1919, când Kafka era grav bolnav de o maladie care puţin mai târziu avea să-i aducă şi moartea. Un soi de „discurs viu” în termenii lui André Green, ea se construişte ca o confesiune adresată tatălui său, ca o introspecţie profundă şi o analiză a relaţiei reci şi nefaste pe care cei doi au avut-o. Scrisoarea, care nu va ajunge la destinatar vreodată, pare a fi o căutare a sursei depresiei care îl domină pe scriitor, un soi de judecată finală a tatălui şi a lucrurilor în sine, dar şi de autojudecată.
Fiul nu îşi găseşte rostul de a fi, pentru că tot timpul sentimentul de inferioritate faţă de tată îl va măcina şi îl va împiedica să progreseze. Se recunoaşte slab şi incapabil să facă ceea ce tatăl reuşeşte, se vede bicisnic în comparaţie cu statura impunătoare a părintelui său, toate acestea pentru că el îl face să se simtă aşa. Tatăl este cel care îi reproşează că este incapabil, tatăl este cel care îl descurajează, îl umileşte şi creează între ei o ruptură care niciodată nu va putea fi eliminată, ca un fel de ierarhie, imposibil de inversat. Ca unul care pare născut să controleze totul şi să ştie totul mai bine, nu îi permite fiului să aibă dreptate şi nici nu îl lasă sa creadă vreodată că are vreun merit sau că face vreun lucru bine. Totdeauna ceea ce face fiul este greşit. Totdeauna tatăl ar fi făcut altfel. Toată această luptă a celor doi este nesfârşită, iar tensiunea dintre ei este tot mai răscolitoare pentru fiu. Orgoliul unuia înseamnă umilinţa, decăderea celuilalt, pierderea stimei de sine. Atât de perfect încearcă tatăl să îşi construiască imaginea încât fiul cade în deznădejde şi nu poate să îşi mai înţeleagă rostul propriei existenţe, ca unul care nu va fi capabil vreodată să îşi depăşească această condiţie de om ratat.
Aflat într-o singurătate care îl deprimă şi îl stoarce de resurse, un fiu pe care tatăl îl desconsideră şi pe care mama nu poate să îl ridice se vede în imposibilitatea de a-şi croi un drum spre un viitor luminos. La un moment dat, el consemnează în „Jurnalul” său un adevăr interior zdrobitor: „Trăiesc mai străin decât un străin”. Kafka își duce, așadar, existența ca un izolat, este dominat de sentimentul de nesiguranţă şi de temeri, este frământat fără odihnă de dorinţa de a ieşi din acest anonimat şi de a-şi construi propriul viitor departe de reproşurile tatălui. Ca un blocat în propria incapabilitate de a face orice mai bine decât tatăl sau, cel puţin, la fel de bine, fiul cade deseori în indiferenţă şi devine apatic, iar alteori este mâhnit pe el însuși şi plin de resentimente, motiv pentru se închide şi mai mult în carapacea scorțoasă a sinelui.
Fiecare pagină a scrisorii este redactată sub semnul unei nemulţumiri continue, al unei suferinţe acute din cauza neîmplinirii; din loc în loc se observă cum sentimentul de vină se acutizează și-l apasă până la disperare. Pentru toate nereuşitele, deşi aparent pare vinovat tatăl, fiul îşi asumă propria vină, se autoacuză, încearcă sa îi găsească părintelui său scuze şi chiar îi mărturiseşte că nu îl acuză de propriile eşecuri. Vina lui pare să fie cumva un prag de trecere de la viaţă la moarte, o luptă internă continuă, ale cărei surse sunt nesecate şi care îi provoacă o stare de rău total, o suferinţă arzătoare. În scrisoare, vina este cumva jucată ca o minge între tată şi fiu. Acesta din urmă caută să descopere tocmai cui i-ar trebui de fapt atribuită: „… există ceva anormal între noi, ceva ce tu ai provocat, dar fără să fi fost vina ta.”; „… din fotoliul tău, guvernai lumea. Părerea ta era justă, o alta era extravagantă, o nebunie, o ciudăţenie, anormală.” În altă parte, Kafka spune: „lumea se afla împărţită în trei: una, cea în care trăiam ca un sclav, supus unor legi inventate doar pentru mine; o alta care mi-era infinit de îndepărtată, în care trăiai tu, preocupat să domneşti, să dai ordine şi să supui, şi te irita dacă nu erau urmate. O a treia, în fine, în care erau oamenii fericiţi, feriţi de ordine şi de supunere. Eram mereu copleşit de ruşine fiindcă, ori mă supuneam ordinelor tale, şi asta era evident ruşinos, fiindcă erau valabile doar pentru mine, fie te sfidam, şi era mai ruşinos, fiindcă oare cum să îmi permit eu să te sfidez; fie nu mă puteam supune fiindcă nu aveam forţa, apetitul, nici firea ta - şi aceasta era adevărata ruşine.” Despre sentimentul de vinovăţie, Freud observa că are două surse. Astfel, el o numea pe prima „frica de autoritate”, manifestându-se prin renunţarea la satisfacere, iar pe a doua „frica de Supraeu”, care conduce la pedepsire, pentru că nu pot fi ascunse de acesta dorinţele interzise și imposibil de înlăturat.
Evreu fiind, tatăl ia pentru Kafka dimensiunea unui Dumnezeu de temut, după tradiţia izraelită. Dar, deşi îi impune fiului acele practici specifice, pentru el nu au vreo valoare sufletească. Kafka îşi vede tatăl ca fiind superior lui și, nu doar că nu poate, dar nici nu vrea să fie ca el. Afacerea părintelui său îi displace, fiind unul din acele lucruri care îi provoacă răul şi pe care ajunge să îl urască din tot sufletul, pentru că modul în care el îşi dispreţuieşte angajaţii îi aminteşte de propria lor relaţie. El simte cumva că particularitatea sa ca individ îi este înăbuşită. La capătul celălalt, tatăl este dezgustat de înclinaţiile artistice ale fiului, cu precădere, de cea de poet. Între ei, se află mama care încearcă sa stabilească un echilibru între copii şi tată. Kafka menționează la un moment dat în scrisoare că ea este prinsă şi presată între ei, consumându-se din pricina relaţiei tensionate din casă.
Suferinţa cea mai mare a lui Kafka își are sorgintea într-un „complex de inferioritate faţă de tatăl său”, aşa cum constata într-o analiză mai amănunțită Radu Enescu, căci fiul îşi urăşte propria incapacitatea de a depăşi „mentalitatea familială, pe care o detestă pemntru meeschinăria şi suficienţa ei mic-burgheză”. Poate fi vorba deci şi de un conflict între două generaţii, un conflict conştient de altfel. Fiul îşi invidiază tatăl, dar nu vrea să fie ca el. El se simte incapabil să îl egaleze atât financiar, dar şi în ceea ce priveşte formarea unei familii. Kafka scrie pe măsură ce i se trezesc în minte imagini foarte puternice și pare că retrăieşte cu înfiorare ceea ce povesteşte în legătură cu tatăl său. Amintirile se transpun în cuvinte, iar cuvintele aşternute pe hârtie îi trezesc alte amintiri, creându-se un soi de cerc vicios. Dialogând virtual cu vocea tânărului Kafka, el este martorul propriei traume. Scrisul devine organul lui de simţ interior și unealtă prin care își face disecţia propriului Eu, căci îşi notează observaţiile şi zbuciumul interior. Totodată, scrisul constituie o formă veritabilă de eliberare. Odată puse pe hârtie aceste suferinţe şi frământări, într-un cuvânt, toate motivele deprimării şi otrăvirii sale, starea de rău este cumva transferată din interiorul afectat către exterior, de unde să nu-l mai poată afecta. Eul încearcă să protejeze ceea ce este bun în interior de forţa destructivă a Sinelui. Se poate vorbi despre un sadism interior al Supraeului, despre imposibilitatea depăşirii propriei condiţii şi neputinţa controlării angoasei în care se înscrie Sinele, despre imposibilitatea de a fugi de el însuşi, pentru că, într-un fel, există o tendinţă de autopersecuţie, tocmai datorată sentimentului de vină şi scăderii stimei de sine. Tatăl are sistemul lui de organizare, dar unul haotic, ceea ce îl face pe fiu să se întrebe de ce acesta clădește nişte reguli pe care el însuşi nu le respectă. Așa că din nou se creează sentimentul de inferioritate şi subordonare, iar tatăl apare drept ipocrit.
Kafka îşi consideră părintele într-o oarecare măsură vinovat de eşecul său în a-şi forma o familie, deşi recunoaşte că şi el însuşi a fost vinovat pentru că le-a făcut nefericite pe ambele fete. Toate cele trei încercări ale lui de a se căsători sunt tentative de evadare din spaţiul de dominare a tatălui său. Niciodată nu reuşeşte, pentru că nu poate să scape de figura omniprezentă a celui care îl umbreşte fără oprire. Fiul nu va fi niciodată capabil să îşi confrunte tatăl faţă în faţă, dar în scris are cumva siguranţa unei protecţii, sentiment datorat distanţei poate. Dar chiar și lucrul în sine că nu îi întâlneşte privirea şi astfel nu îi poate vedea reacţiile care sigur l-ar face incapabil să continue îl ușurează puțin de acel stres gâtuitor. Scrisul este arma lui secretă cu care încearcă să îşi doboare tatăl, iar Kafka este conştient că doar prin scris îşi capătă puterea pentru a-l înfrunta. Din perspectivă psihanalitică, fiul suferă de complexul Oedipian şi se află într-o situaţie fără soluţie. În finalul scrisorii, Kafka sugerează că ceea ce tatăl i-a făcut este mai mult decât o crimă. Aşa cum este de părere Lyotard, este o crimă perfectă, care constă nu în a ucide victima sau martorul, ci în a obţine tăcerea lor. Este vorba despre o tăcere literală: Kafka niciodată nu va fi în stare să îi înmâneze tatălui său scrisoarea. El este perfect conştient că niciodată nu va putea scăpa de rolul lui de victimă, iar acesta ar putea fi motivul pentru care se dedică întru totul scrisului. Cumva în spiritul teoriei lui Barthes despre moartea autorului, Kafka trăieşte doar în momentul scrierii. Stanley Corngold observă că, dacă acest Kafka, omul, întruchipează literatura, în cazul în care el se înscrie într-adevar în literatură, atunci s-ar părea, într-un sens strict, că sinele lui Kafka nu există. Astfel, fenomenul „Kafka” pare a ilustra cu excelență "moartea autorului". Kafka trăieşte într-o lume a alienării, se dedublează, iar apoi figura sa se estompează...
Bibliografie
⦁ Radu Enescu, Franz Kafka, Ed. pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1968;
⦁ Alexandru Al. Şahighian, Prefaţă la ediţia Pagini de jurnal şi corespondenţă, Ed. Univers, Bucureşti, 1984;
⦁ Roger Garaudy, Despre un realism neţărmuit, Ed. pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1968;
⦁ Jean Starobinski, Relaţia critică, Ed. Univers, Bucureşti, 1974;
⦁ Lyotard, Jean-François. The Differend. Phrases in Dispute, University of Minnesota Press, Minneapolis, 1988;
⦁ Corngold, Stanley. The Fate Of The Self. German Writers and French Theory, Durham and London, Duke University Press, 1994.
