Triplă lansare de carte: întâlnire cu autori curajoși în abordarea unor teme controversate
O foarte ofertantă caravană a literaturii a poposit la jumătatea lunii pe meleagurile argeșene. Editura Eikon, înființată în 2003 (ignorând, deci, „semnele vremurilor”), a adus înaintea publicului de la Curtea de Argeș câteva zeci de volume, relativ proaspete, ce au constituit materia primă a unui mic târg de carte prezentat în modul inedit cu care deja suntem obișnuiți când vine vorba despre Valentin Ajder, director și editor. Acesta nu s-a aflat pentru prima oară în Orașul Regal, alte intersectări ale sale cu audiența de aici fiind prilejuite în trecut de evenimente organizate de acad. Gheorghe Păun, prin Revista „Curtea de la Argeș”.
Tehnica de promovare a titlurilor a fost una interactivă și exemplară: s-au acordat câte 15-30 de secunde pentru fiecare carte sau autor, suficiente pentru a livra pastila de informație care să trezească interesul asupra conținutului. Totul a fost asezonat cu fragmente de folclor mioritic, oferite, de asemenea, de moderatorul Valentin Ajder, care a dezvăluit că a mers mai departe cu această muncă de editor întrucât crede cu tărie în „puterea cărților de a schimba destine”... Menționăm că acsta este absolvent al Facultăţii de Istorie-Filosofie, secţia Filosofie a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca și are un masterat în lingvistică şi filosofia religiei.
Protagoniștii zilei au fost Cristian Săileanu, cu titlul „Parcul cu scorpioni”, Ana Cristina Margu, cu romanul „Nevermore” și Ion Munteanu, cu romanul „Iarna când s-au întors berzele”. Invitați au fost doi dintre autori - Ana Cristina Margu și Ion Munteanu, cărora li s-au alăturat, din postura de critici literari, prof. dr. Mihaela I. Rădulescu și prof. dr. Christian Crăciun. Prezidiul a fost întregit de ing. Marian Ghiță, manager al Bibliotecii Municipale Curtea de Argeș. În public s-au regăsit nume precum acad. Gheorghe Păun, familia Domnișoru din partea Asociației Argeș POSADA a C.M.R.R., dar și membri ai Cenaclului literar local „Nicolae Velea – URMUZ”.
Discursul s-a structurat, așadar, în jurul celor trei apariții literare, dintre care două urmăresc tema literară a sinuciderii, iar cea de-a treia se constituie tot în jurul unei controverse literare – problematica lingvistică a înjurăturilor din limba română.
În prima categorie au fost alăturate romanele „Nevermore” și „Iarna când s-au întors berzele”, iar aici trebuie subliniat că nu este cazul de lamentare pudibondă, pentru că sinuciderea reprezintă un act al autosuprimării care se cunoaște din cele mai vechi timpuri și este un concept cu un spectru vast de abordare. Cele două cărți caută, printre altele, să ajungă la descifrarea resorturilor personajelor care aleg să se sinucidă și, așa cum s-a putut observa din analiza criticilor, tot iubirea s-ar putea să fi fost elementul fundamental ce a constituit baza acestor decizii. Am mai putea adăuga căutarea nesfârșită a sinelui, dorința nestăvilită de a deveni din neînțeles înțeles etc., deci probleme fundamentale ale existenței umane. Incursiunile în gândirea personajelor care recurg la acest gest se fac din mai multe perspective: psihologic, filosofic, etic, moral și clinic. În literatură, nu de puține ori, actul autosuprimării, sub morala creștină, este condamnat, dar nu trebuie uitat de faptul că, de-a lungul timpului, s-a vehiculat și tema sinuciderii hristice, care a inspirat cete de martiri. În orice caz, oricât de respingător ar fi subiectul, el este veșnic prezent în viețile noastre.
Revenind la cele două cărți, o primă analiză a avut în vedere titlul „Nevermore”, un roman cu exfolieri interculturale care face, în mod evident, trimitere la Edgar Allan Poe. Printre altele, prof. dr. Mihaela I. Rădulescu a punctat: „Plisarea pe marginea simbolicului imaginar al corbului alunecă dincolo de mitologia tanatică. Se face legătura între o lume magică, misterioasă, și cea a concretului. Vorbim despre un realism magic, cu personaje având discursuri înalte. Ceea ce-i apropie pe cei doi îndrăgostiți din roman este ceva la nivelul mentalităților, al spiritualului, al dialogului intelectual, dincolo de iubiri și senzualități carnale. Irene și Vlad sunt o structură binomică ai aceluiași EU – o regăsire primordială a fericirii. Odată cu dispariția lui Irene, nu știm dacă asistăm la căutarea de către Vlad unui personaj real, existent, sau a unui arhetip imaginar. El face diferite investigații pe tema sinuciderilor, pentru că are în lucru o carte despre sinucidere. Este o probabilitate: dacă Irene a existat, s-a sinucis și de aceea a dispărut? Corpusul textual al romanului este susținut cu un șir de bilete ale sinucigașilor. Poveștile lor sunt adunate și vorbim despre un roman în roman, un metaroman, o arhitectură ce depășește canoanele pe care le cunoaștem noi ca specie epică. Autoarea se disociază, se singularizează pe un peisaj literar actual.”
Prof. dr. Christian Crăciun a completat: „Această acumulare de cazuri este ca un dosar, cu exemple de tot felul, din întreaga lume. Toate sunt ca niște flash-uri care alcătuiesc cazuistica temei filosofice, a temei morale grele a sinuciderii. Nu este deloc un lucru simplu, nu pentru că autoarea ar vrea să ne încurce, ci pentru că tema este de așa natură încât trebuie foarte bine învelită pentru a putea fi prezentată. De altfel, subiectul este, prin excelență, inepuizabil...”.
În ceea ce privește romanul „Iarna când s-au întors berzele”, prof. dr. Mihaela I. Rădulescu e observat: „Spiritul erudit al lui Ion Munteanu este vizibil și la nivelul scriiturii romanului subintitulat <<O poveste aproape adevărată>>. Aș putea afirma că este o triplă cartografiere: geografică, istorică și spiritual-psihanalitică. Ion Munteanu propune perioada celui de-Al Doilea Război Mondial și pe cea anilor 1960-1990 ori perioada de după 2000. Legat de cartografierea geografică, suntem transpuși în România – zona Olteniei, județul Dolj, Craiova, satele din preajmă, dar și în Franța – zona Mării Mediteraneene. Cât privește cartografierea psihanalitică, avem un personaj cu numele Anton, transpus atât de mult prin filtrul conștiinței artistice încât nu mai reușește să se reconstituie - o voce subiectivă prin prisma căreia se realizează un îndelung proces anamnetic, psihanalitic. O parte a narațiunii se dezvoltă la nivel mental: povestire prin reamintire și retrăire. Și aici, avem de a face cu sinuciderea femeii iubite, fără a se cunoaște circumstanțele.”
În continuare, prof. dr. Christian Crăciun a completat: „Sinuciderea pacientului este un eșec al curei sau o victorie a curei? Avem în față un roman al nostalgiei. Dacă ne gândim la dragoste și moarte ca teme, acestea sunt inepuizabile. Ambele romane prezintă personaje în care se moare pentru că există dragoste. Și nu are niciun rost să te îndrăgostești dacă nu mori. De aici, întreaga poveste. Este un roman extrem de realist, în fundamentul lui istoric, cu o capacitate de descriere extraordinară.”
În fine, ajungând la „Parcul cu scorpioni”, prof. dr. Christian Crăciun a făcut o analiză succintă a temei: „De ce înjurăm? Este un gest instinctiv... Depinde, însă, cum o facem. Este ceva în structura noastră antropologică ce ne îndeamnă la acest lucru. Problema este morală, este religioasă, pentru că înjurătura este opusul binecuvântării, este a spurca ceea ce rugăciunea sfințește. În această carte găsim o analiză antropologică, lingvistică și comparativă. Tema este foarte rar abordată. Bogăția limbii române se vădește și aici. Structura lingvistică, morală, metafizică o găsim în această carte: un lexic al obscenului, prin excelență metaforic, care aduce o temă mai puțin explorată, această carte fiind, probabil, prima analiză cu tendințe exhaustive...”
Întâlnirea a continuat cu discuții cu autorii și, desigur, autografe ori achiziții noi de la oaspeți...
