Nonconformismul marilor clasici
Nu întâmplător George Călinescu în a sa „Istorie a literaturii române de la origini până în prezent” a pus pe cei patru corifei ai literaturii române într-un capitol separat, numindu-l „Marii clasici”. Este vorba despre Eminescu, Slavici, Caragiale și Creangă. Ei au deschis porțile literaturii contemporane prin operele pe care le-au creat, rămânând nemuritori.
În viața lor, cei patru clasici au fost, înainte de toate, niște nonconformiști. De obicei, din categoria acestora fac parte scriitorii adevărați ale căror rosturi au fost să se împotrivească atmosferei timpului. În fond, ce înseamnă conformismul? Este supunerea docilă, oportunistă față de opinia altora, copiindu-le slugarnic, tacit, opiniile și teoriile lor, adaptându-se cameleonic realului, deși poate nu-l agreează. Dacă umblăm prin biografiile celor patru scriitori, vom găsi destule aspecte ale vieții lor care au demonstrat că s-au comportat împotriva canoanelor, fiind certați cu normele generale, un fel de inconformiști neblazați care și-au luat viața pe cont propriu.
Primul dintre ei a fost Eminescu. Încă de mic nu s-a conformat canonicelor ordine familiale și școlare. A fost un copil singuratic, i-a plăcut natura și viața libertină, intrând în conflict mai ales cu tatăl său, care era un hapsân.
Mereu în răspăr cu școala, viitorul poet nu a trecut de trei clase gimnaziale, nevrând să meargă mai departe. Prima scenă care i-a dat de gândit lui Gheorghe Eminovici a fost fuga băiatului de la școala din Cernăuți acasă, pentru a gusta din părul vecinului său, Isăcescu. Era toamnă târzie când copilului i-a venit cheful să pună școala în cui și plece acasă pe jos vreo 60 de kilometri pentru a se sătura de perele pe care el le știa ca fiind cele mai gustoase. Și, în loc să tragă întâi acasă, a tras direct la părul cu pricina, s-a suit în pom și a început să înfulece pere. Trecând pe drum, una dintre mătușile lui, care venea în vizită pe la ei, vede un copil care semăna cu Mihăiță în pomul vecinului și îl întreabă pe taică-său unde e copilul și ce face. Gheorghe Eminovici și Raluca îi spun că este la Cernăuți la școală. Femeia le povestește că, trecând pe drum, a văzut un copil care semăna cu Mihai în părul lui Isăcescu. Gheorghe Eminovici a mers să vadă dacă era adevărat și l-a zărit pe copil sus în păr. Mihai l-a văzut, a sărit și a luat-o la fugă. Tatăl a pus câțiva țărani să-l prindă, l-a dus acasă și l-a legat de capul patului până a doua zi, când l-a pus în căruță și l-a dus pe fugar înapoi, la școală.
Iată o descriere mai plastică a evenimentului: Tatăl, plin de supărare, se adresează Ralucăi: „Atâta treabă am, Ralucă, şi acum trebuie să plec la Cernăuţi, să duc pe tâlharul ista la şcoală”. A doua zi, „tâlharul” încerca iar să fugă, luând-o la deal, pe şoseaua naţională ce duce la Botoșani. Prinzând de veste, Eminovici a trimis după el oameni călări. „Haide îndărăt, cuconaşule”, – îi ziseră oamenii când îl prinseră – „haide la boier acasă, să te dea tot la Cernăuți, că nu-i chip altfel.” „La ce să mă dea la Cernăuți – ţipa, zbătându-se Mihai – că eu sunt învăţat şi fără Cernăuţi.” După ce l-a ţinut o zi legat, în opinteli, căci copilul striga: „De ce mă legi degeaba, căci eu ştiu să mă dezleg”, Eminovici l-a dus pe sus la Cernăuți, unde directorul Wolff, sătul de năzdrăvăniile Eminovicenilor, nu l-a primit încântat. La Cernăuți la școală, în primul rând, nu se împăca cu matematicile şi, de aceea, se învoise cu Const. Ștefanovici, care a şi devenit profesor de matematici, ca acesta să-i facă temele, iar el să-i spună povești: „Eu ştiu chinul ce l-am avut însumi” – spunea mai târziu poetul – „cu matematicile în copilărie, din cauza modului rău în care mi se propunea, deşi în de altfel eram unul din capetele cele mai deştepte. N-ajunsesem nici la vârsta de douăzeci de ani să ştiu tabla pitagoreică, tocmai pentru că [nu] se pusese în joc judecata, ci memoria. Şi, deşi aveam o memorie fenomenală, numere nu puteam învăţa deloc pe de rost, încât îmi intrase-n cap ideea că matematicile sunt ştiințele cele mai grele de pe faţa pământului.”
Nici religia nu era pe placul micului Mihai. Părinţii lui, mai ales mama, erau oameni bisericoşi şi, în afară de aceasta, avea trei mătuşi în călugărie şi doi unchi, precum şi o nepoată de soră. Dar Mihai n-avea nici o tragere de inimă pentru „exhortele” popii şi lipsea de la ele des, ori se făcea nevăzut când erau mânaţi spre biserică, drept care sfinţia-sa îl „pârli”, îndemnându-l la conduită cu vorbele: „tadelnswerth wegen Versaumniss der Exor-ten” adica, mai pe românește: „ticălos, fuge de la predică".
Rupându-l de la teatru, „Părintele lui” - ne zice Caragiale în „Nirvana” – „l-a găsit pe excentricul fugar și, cu mai binele, mai cu de-a sila, l-a luat acasă și d-acolo l-a trimis la Viena.”. Supărat pe părinți, Eminescu îi replică lui Ștefan Cacoveanu: „Ce au cu mine? Pâinea nu le-o mănânc, pragul nu li-l calc. Lese-mă să-mi merg calea mea și să trăiesc din puținul meu.” Așa se face că Gheorghe Eminovici, tatăl lui, îl însoțește personal cu Raluca la Viena, spre a fi siguri că poetul o rupe cu actoria. Despărțirea de „dragii lui pribegi”, actorii, n-a fost, desigur, prea ușoară. Lăsa în urmă o viață libertină pe care n-avea s-o mai găsească niciodată.
La Universitatea din Viena a fost un student privat, neînscris după regulamentele în vigoare.
- Va urma –
la orice poștaș sau oficiu poștal din județ ori din țară!