Urmuz și avangarda literară românească
Manifestată în primele decenii ale secolului al XX-lea, avangarda constituie o mișcare artistic-literară complexă, ce echivalează cu o schimbare profundă în modul de a concepe și de a structura obiectul literaturii. Termenul asociat frecvent acestei direcții literare este acela de ruptură - o avangardă care manifestă un spirit negator, violent față de formele de arta consacrate. Tradiția este răsturnată și reconsiderată, gustul dominant al epocilor anterioare este contestat, structurile formale si manifestele estetice sunt negate, raporturile consacrate dintre emitentul de text și referentul-destinatar sunt deplasate într-o direcție sau în alta în mod arbitrar.
Precursorul avangardei românești este considerat Urmuz.
Cine este acest Urmuz?
Cine a fost Urmuz ne spune criticul și istoricul literar Paul Cernat: „A fost un om singuratic, un timid, cu un traseu existențial destul de bizar ca și opera lui. Se pare că a încercat să devină medic, dar a renunțat pentru că, atunci făcea disecții, ciupea cadavrele și se speria fiindcă nu reacționau. Apoi s-a apucat de Drept și a devenit grefier la Curtea de Casație. Se ocupa și de muzică, fiind compozitor-amator în orele libere, scriind muzică pentru amuzamentul familiei, așa cum susținea una dintre surorile sale. Dar literatura a fost, pentru el, o ocupație secretă, mai secretă decât muzica. Din păcate, partiturile sale nu s-au păstrat. S-au pierdut în anii 1960.
A avut șansa de a-l întâlni pe scriitorul Tudor Arghezi care l-a nășit, găsindu-i pseudonimul de Urmuz, și l-a publicat. De altfel, singurele texte publicate de Urmuz au apărut prin intermediul lui Arghezi în revista <<Cuget românesc>>, o revistă tradiționalistă, în mod paradoxal. Asta s-a întâmplat în 1922. A fost un singuratic și un celibatar. În noiembrie 1923, Urmuz se sinucide, împușcându-se într-un boschet, de la Șosea, la ieșirea nordică din București, din rațiuni incerte. S-a vorbit despre un amor nefericit sau despre o boală groaznică ascunsă, dar nu este foarte clar. Și în jurul acestei biografii enigmatice, ascunse, subterane, s-au țesut legende care s-au cristalizat, în cele din urmă, într-un mit. Mitul Urmuz este încă activ și dă identitate chiar literaturii autohtone a absurdului.”
În plus, existența sa de grefier mărunt, încheiată cu sinuciderea încă nemotivată și condimentată de textele sale absurde în aparență, contribuie la fascinația pe care scriitorul o exercită asupra cititorilor care încă vor să știe dacă exista o legătură între literatura și biografia sa. Paul Cernat: „E vorba de spiritul unui om ciudat, cu o aplecare spre joc, dar având probabil și niște traume personale. S-au făcut niște analogii între Urmuz și Kafka, speculându-se în jurul relației cu tatăl al ambilor. Dar, în realitate, nu știm foarte multe, știm foarte puține și orice speculație este plauzibilă. Era o schizoidie între identitatea publică și identitatea secretă, între identitatea publică de grefier serios și cea de scriitor anarhic care scria contra tuturor legilor literaturii din acel moment. Însă, în afară de acest caracter anarhic și absurd, textele sale au fost îndelung cizelate și există foarte multă rigoare în ele. Urmuz era precum Flaubert atent la fiecare cuvânt și la orchestrația micilor sale texte.”
Chiar și cele două texte apărute în timpul vieții sale, în „Cuget românesc” – „Algazy & Grummer” și „Ismaïl și Turnavitu” - au fost cizelate până în ultima clipă. Potrivit lui Tudor Arghezi, chiar și după ce au ajuns în tipografie, Urmuz ar fi dorit să schimbe anumite cuvinte.
Demetru Demetrescu-Buzău, botezat de Arghezi cu pseudonimul „Urmuz”, s-a născut la Curtea de Argeş, la 17 martie 1883 (acum 129 de ani) şi s-a stins din viaţă la Bucureşti, la 23 noiembrie 1923, prin sinucidere.
Când izbucneşte Marele Război, grefierul Dimitrescu-Buzău, mobilizat, cunoaşte toate mizeriile şi grozăviile lui. La întoarcerea de pe front se închide şi mai mult în sine şi descoperă acolo nestematul imaginaţiei literare. Începe să scrie, încet, dar cu fervoare, texte întru totul revoluţionare. Şi nu doar pentru literatura românească.
În 1922, după îndelungi rugăminţi, așază pe biroul lui Tudor Arghezi, redactor la „Cugetul românesc“, câteva creaţii. „Vreau să-mi rezerv plăcerea de a te fi publicat eu întâi”, îi scrisese Arghezi ardent, care îi găseşte şi minunatul nume literar: „Urmuz”. Lucrările apar în acel an în paginile revistei - „Pâlnia şi Stamate”, „Ismail şi Turnavitu” - în numerele 2 şi 3, iar „După furtună” - în numărul dublu 6-7. Cantitativ nu era mult, era însă uimitorul debut al avangardei literare româneşti.
Ziarul ,,Dimineaţa” din 25 noiembrie 1923 notează că trupul unui necunoscut, „binişor îmbrăcat”, a fost descoperit la şosea. „În mâna dreaptă se afla revolverul cu care şi-a răpus zilele printr-un glonţ, tras în partea stângă a pieptului, perforându-i inima şi ieşind apoi prin spate”, scriu ziariştii. Nu a lăsat niciun bilet de adio prin care să-şi explice gestul. A vrut să moară şi-atât. Avea doar 40 de ani.
Urmuz este cunoscut ca o figură legendară a literaturii române din perioada interbelică, considerat ca fiind cel mai original reprezentant al avangardei literare de la noi. El inaugurează în literatura română ceea ce se numeşte astăzi literatura absurdului, antiproza.
Avea și manifestări bizare: Odată, a cumpărat din piaţă o găină, a legat-o la capul bastonului şi a intrat într-o prăvălie cerând „o pălărie de sezon”. Supărat că vânzătoarea nu înţelegea despre ce pălărie era vorba, a bătut de două ori cu bastonul în duşumea de s-a trezit găina, care a început să bată din aripi, spre disperarea vânzătoarei. Despre alte ciudăţenii ale lui Urmuz ne povesteşte Tudor Arghezi, care i-a publicat primele scrieri. Se scula în toiul nopţii şi-i trimitea scrisori urgente ca să-l întrebe dacă nu e mai bine să pună virgula înainte sau după un cuvânt. Îi spunea când să publice o anume scriere, când să o rupă. Intervenea la lucrătorii din redacţie pentru a-i schimba anumite fraze. Era anxios, faţa exprima tristeţe în permanenţă, iar privirea era absentă. O asemenea fire justifică, în parte cel puţin, tipul de literatură scrisă de Urmuz. Scrierile acestuia se numără printre primele exerciţii predadaiste din lume, întrucât acestea au circulat înainte de 1916, anul când a luat fiinţă, la Zürich, mişcarea dadaistă, printre iniţiatorii căreia se aflau şi românii Tristan Tzara şi Marcel Iancu.
Mişcarea dadaistă nega orice raport dintre gândire şi expresie, dintre logică şi poezie, aceasta devenind o simplă „operă” a hazardului. Literatura absurdului, inaugurată de Urmuz, este o literatură care neagă caracterul raţional al vieţii şi, prin urmare, caracterul inteligibil al acesteia. Termenul a fost folosit în filozofia existenţialistă, unde absurdul denumeşte neputinţa de a găsi un sens unic şi o coerenţă deplină vieţii, de a pune de acord individul cu societatea.
Literatura absurdului încearcă să izoleze drama individului pierdut într-o lume ce nu poate fi înţeleasă şi care îi este ostilă. Scrierile lui Urmuz, considerate la început ca nişte simple bufonerii inteligente, s-au impus cu timpul prin comedia cuvântului, prin asociaţiile neaşteptate, absurde, pe care autorul le fixează în structuri verbale perfect logice, de tip clasic, stârnind prin aceasta râsul. Acest tip de scriere se numeşte astăzi antiproză, adică nişte parodii fine, dar nu gratuite, ale tipurilor clasice de proză: parodia romanului erotic, a nuvelei sociale, a fabulei, a epopeii. Aceste scurte naraţiuni sunt vide de conţinut, însă au o gradaţie aparent logică. Dincolo de datele absurde ale universului creat, în proza lui Urmuz se poate descoperi realitatea înconjurătoare, foarte concretă şi prozaică, fapt ce l-a determinat pe George Călinescu să-l numească pe Urmuz un „mare sensibil schimonosit”.
