URMUZ și JAMES JOYCE (I)
Ar părea nepotrivit faptul că apropiem doi scriitori din spații culturale și geografice diferite. Similitudinea poate să fie realizată măcar pentru simplul motiv că au trăit în același timp: au fost contemporani. Urmuz se naște pe data de 17 martie 1883, în orașul Curtea de Argeș, iar Joyce - în 1882, pe 2 februarie, într-o suburbie a orașului Dublin. O asemenea apropiere ar ține din partea noastră de o inspirație întâmplătoare. Numai că lucrurile nu stau chiar așa. La o lectură mai atentă se pot descoperi multe asemănări scriitoricești între cei doi trăitori în același timp.
Ne permitem să prezentăm, mai întâi, câteva note biografice. Începem cu scriitorul român. Din lucrarea intitulată „SCRIITORI ROMÂNI” (Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1978) aflăm câteva note biografice cu referire la Urmuz. Era fiu de medic, Dimitrie Ionescu-Buzău, „ …bun latinist, urma în ultimii ani de viață cursurile de slavistică ale lui Ion Bogdan; mama era fiica unui Filip Pașcani, prețuit de Caragiale pentru umorul său.” Demetru Dem. Demetrescu-Buzău va deveni Urmuz. Pseudonimul, pare-se că s-a stabilit împreună cu o altă minte inventivă, dar de o altă factură sau și apropiată, uneori, cea care semna și ea cu pseudonim - Tudor Arghezi, un adevărat geniu verbal.
Să ne oprim puțin asupra acestui cuvânt: URMUZ. El conține vocala „u” în repetare. Ca sonoritate, chiar dacă e vocală, nu are aceeași deschidere precum vocalele „a” sau „e”. URMUZ ar fi fost, așa, „ARMAZ” sau „ERMEZ”. E posibil ca Arghezi, împreună cu viitorul scriitor, să fi căutat un nume potrivit cu proza pe care i-o va publica în „Cugetul Românesc”, că printr-un palindrom ajungem la „ZUMRU”, foarte aproape de „sumbru”. Firea viitorului prozator era, mai mult, a cuiva iubitor de izolare față de semeni, închis în sine, într-un fel, o fire nefericită.
La vârsta de cinci ani, împreună cu familia, petrece un an la Paris. La înapoierea în țară, toți se vor stabili la București. Încă de mic, viitorul Urmuz manifesta o vădită pasiune pentru muzică și pictură. Mama îl va învăța să cânte la pian. La Liceul „Gheorghe Lazăr” îi va avea colegi pe viitori scriitori George Ciprian - dramaturg și Vasile Voiculescu - poet, prozator și dramaturg.
În „Literatura română dintre cele două războaie”, vol. al III-lea, de O. S. Crohmălniceanu, citim la pagina 78 că „ Mitică Demetrescu, supranumit Ciriviș”, personaj din„ Capul de rățoi” - stranie piesă de teatru de George Ciprian - este Urmuz și că, împreună cu dramaturgul, dar și cu alți prieteni, făcea parte din banda „pahucilor”, o mână de tineri ce pot să scoată sufletul unui director, cum era Vasile D. Păun, și „ fost profesor al principelui moștenitor”.
După absolvirea liceului, tatăl, medic, după cum s-a mai spus, îl îndrumă spre Medicină. O părăsește după numai după un an. Nu suportă disecțiile, de unde se deduce că era înzestrat cu o fire cât se poate de sensibilă. Va satisface stagiul militar la un regiment de infanterie din București. În anul 1907 își ia licența în Drept. Va fi judecător în diferite orașe din Argeș, Tulcea și Dâmbovița. În cele din urmă va fi grefier-ajutor la Înalta Curte de Casație.
În anul 1916 e mobilizat la război în Moldova. Aici se îmbolnăvește de febră recurentă. Alexandru Vakulovski (n. 1978) poet, prozator, dramaturg, traducător publicist și scenarist din Republica Moldova, absolvent al Facultății de Litere a Universității „BABEȘ Bolyai” din Cluj scrie un interesant roman intitulat „Urmuz”, cu subtitlul „Cei dintâi trăzniți”(POLIROM 2021), cuprinzând atmosfera creată de mișcarea literară din perioada întâiului „trăznit”, adică Urmuz. Talentatul și bine documentatul scriitor și-l imaginează pe Urmuz într-o scenă petrecută în război. Are loc o conversație între cadavre:
„- Noi suntem eroii, zice alt cadavru, dar dumneata încă nu. Pe dumneata sar păduchii noștri, trebuie să se hrănească și ei cu ceva viu, noi - gata.
- Și el e erou? întrebă Demetru, arătând spre ostașul german.
- Aici toți suntem eroi, domnule locotenent, în afară de dumneata.
Demetru își trage o mână de sub corpul cadavrului cu care stă la povești.
- Uite că reacționează acum, zice. Dar ce rău e?
- Hoituz, domnule .
- Oooituz.
- Oituuz.
- Ce căutăm noi în Oituuuz, dârli-dârli-dârli-dîrli-da, cânta un bărbat.” (p.162).
Am citat acest fragment din romanul amintit pentru a demonstra că opera literară a scriitorului interbelic dă roade. Înseamnă că e frecventată, înțeleasă și că devine sursă de inspirație pentru scriitori inspirați, asemenea lui Alexandru Vakulovscki. Să credem că romancierul este, puțin, asemenea personajului din romanul său? Dacă e așa, aceasta e o mare calitate a unui scriitor. Fără imaginație nu există operă valoroasă.
Sora lui Urmuz, Eliza Vorvoreanu, ne-a lăsat mărturisiri despre firea fratelui, și anume că era înclinat „spre cuvinte cu sonorități particulare” și spre „nume de persoane care aveau anumite firi, anumite caractere”. („Scriitori Români” id.).
În anul 1907 trece printr-o mare tragedie: îi mor tatăl și doi frați. Va deveni capul familiei. Psihicul său mereu frământat, întors în sine, detașarea de lumea ce se manifesta altfel decât și-ar fi dorit-o, îl determină să se exprime în terminii în care a făcut-o. Își găsește un stil: reducerea expresiei literare, după cum se deduce din creația lăsată, de asemenea, din cele câteva maxime descoperite printre manuscrisele sale de către Sașa Pană. Le vom cita mai jos („Scriitori Români” ibid.”) ca pe o aleasă dovadă a unei minți de rafinat intelectual: „Nimeni nu e sigur că ființa care ne-a dat binele, ne-a dat și răul, însă toți atribuim și răul aceleași ființe.”; „Sunt unele rele care nu sunt decât forme ale binelui și sunt și mai multe bunuri care nu sunt decât forme ale răului.”; „Sunt cazuri când Dumnezeu nu te poate ajuta decât dându-ți mereu suferința. Acel care le recunoaște și știe să mulțumească pentru asta, acela rămâne mereu creditor lui Dumnezeu”. Această cugetare s-a găsit pe ciorna unei sentințe judecătorești, pe verso. Comentând-o, după puțina noastră pricepere într-ale justiției, credem că împricinatul nu a fost hărăzit de către divinitate să primească absolvirea de pedeapsă și rămâne, în continuare, în suferință până la final, precum domnul K, din romanul „Procesul” al celebrului scriitor ceh, Kafka.
Va urma
