Centenar: Marin Preda (IV) - De ce romanul s-a numit „Moromeţii”
Întregii comedii verbale, Marin Preda îi scoate la iveală o adâncă intuiţie a omenescului, în sens tragic. Disimularea lui Moromete e o reacţie defensivă, dictată de o îndelungată experienţă istorică. Între vorbe şi gânduri, el introduce un decalaj deliberat, care-i dă posibilitatea să-şi păstreze o mare stăpânire de sine şi un punct de vedere contemplativ, un fel de „filozofie moromeţeană”. Disimularea îi îngăduie să se apere de forţele ostile care-l asaltează. Comedia cuvântului la Marin Preda e luată din tehnica lui Caragiale (vezi discursul lui Toderici la finele anului şcolar).
Limba Moromeţilor este elementul cel mai autentic pătruns în ţesătura romanului. Vocalismul respectă normele limbii literare, dar adesea vocala „e” se închide la „i” („zilili”), la „ă” („dăschide”, „pă gard” etc.). Fricativa palatală „h” are o aspiraţie surdă: „oţi”, „Miai” etc.), adjectivele se substantivizează când denumesc însuşiri negative: „borţoaso”, „blegule”, „chiorule”, „dosăditule”, „măgâreaţo”, „nebună”, „prostule”, „puturosule”, „pârlito”, „tâmpito”, „prăpădito”, „izmenito” etc.. Prin fenomenul interdicţiei de vocabular, cuvântul iradiază, aidoma ca în limba populară, numeroase sinonime: pentru dracu – „naiba”, „iacacine”, „satana”, „cinenutrebuie”, „cinenupoate” etc.. Oamenii în „Moromeţii” nu sunt identificaţi după numele de la botez, ci după porecle. Poreclele sunt nişte micromituri: Zdoncan când era mic zdroncănea blănile patului, Ouăbei, fost negustor de ouă, striga: „ouă bei (bă)”. Besensac are o istorie şi mai ciudată: l-a adus boieroaica în sac, fiind prins la furat şi de frică, săracul, trăgea câte una… Cârcâdaţ este numele unui joc, de-a pitita. De fapt nu se poate stabili o distincţie clară între poreclă şi nume. În sat oamenii nu se strigau cu numele de botez, ci cu poreclele: Mantaroşie, Împuşcatu, Marmporoşblanc, Pilelungă, Troscot, Usturoi, Udubeaşcă etc.. Personajele folosesc proverbele şi zicătorile locului: „Stare-ai bumben!”, „Dau din coadă să ies din iarnă”, „aştezău, adică „aşa să-ţi ajute Dumezău” - salut când se ţesea în război.
Înjurătura la ţăranul roman a fost o descărcare nervoasă pe toate necazurile care l-au apăsat. Ea a căpătat în roman întorsăturile cele mai imprevizibile pe portativul stilului scriptic. Ea a apărut ca mijloc de defulare sau numai decorativ. Toate personajele din roman înjură. Cocoşilă în privinţa înjurăturilor era vestit, îl înjura şi pe tat-so, şi pe popa, şi pe primar, şi pe preceptor, pe toţi de la lingură, de la şervetul cu care se ștergea, de la lampă, de la feştilă, de la lumânare, târlă, copii, bunici şi străbunici. „Pe Dumnezeu Cocoşilă îl cobora jos în sat şi îl înjura cu o anumită filozofie…” Înjurau de mamă, de rai, de tot ce era pe pământ…
De asemenea blestemele în clipele de ceartă erau elemente de refulare: „Tăiat-ar cinenutrebuie”, „Lovite-ar moartea”, „Mâncate-ar pământul”, „Lovite-ar buba”, „Lovite-ar jigodia”…
Marin Preda foloseşte în roman cuvinte autentice care denumesc îmbrăcămintea şi încălţămintea (opincă, dulamă, flanelă, ţoale, aba, nădragi, baruş, crepdeşin, americă, scurteică, murea etc.), din domeniul bucătăriei (strachină, ştevie, pâsat, pilaf, dumicat), cuvinte care denumesc obiecte din casă şi din curte (prag, podişcă, parmalâc, belciugării, târlici, cipici, cergă, boboroadă, caftane, fes, răşchitor, daravelă, leliţă, vadră, a da dosul).
Limba moromeţilor are ca trăsătură principală oralitatea, Marin Preda fiind un virtuoz al dialogului din lumea ţărănească. La 60 de ani de la apariţia „Moromeţilor”, Nicolae Breban spune :„Moromete înseamnă în primul rând lansarea unui personaj. Cea mai mare forţă a scriitorului nu e să facă metafore, ci să creeze, precum Dumnezeu sau zeii, o figură de bronz care să rămână peste secole. Ca Hamlet, ca Don Quijote, ca Raskolnikov... Or, Moromete e şi el un monument de bronz! Preda a creat un personaj şi va rămâne în literatura română prin Moromete, degeaba se strofocă generaţiile astea mai tinere, tinerii ăştia care înainte de Revoluţie veneau la mine cu o mare politeţe şi cu o imensă umilinţă, inutilă de altfel... Iar după ‘89 s-au agăţat de Revoluţia română, de schimbarea politică brutală. O falsitate fără margini. O falsitate în care plutesc grupe de literaţi şi de politicieni şi care astăzi fac carieră, fac bani, fac influenţă. Ruptura politică din ‘89 n-are nicio legătură cu literatura. O să mi se spună mie şi lui Eugen Simion: <<Vă apăraţi generaţia...>> Dar noi am aruncat pe masa literaturii nişte cărţi care au rămas până azi şi nişte personalităţi care nu vedeţi că nu pot fi egalate”, a încheiat el. Eugen Simion, la rândul lui, a vorbit despre personalitatea lui Marin Preda, pe care l-a cunoscut bine:
„Preda n-a scris nici în genul lui Rebreanu, nici în cel al lui Sadoveanu. Modelul lui în proza românească e Caragiale. Preda n-avea mari studii, dar citise mare proză, prozatorii americani, prozatorii ruşi. Mi-amintesc o discuţie cu el despre Dostoievski şi Tolstoi la care eu n-am făcut faţă...”, a spus academicianul, vorbind în acelaşi timp despre cantitatea de antipatie nemeritată pe care a acumulat-o Preda în anii de după Revoluţie. „După 1989 a acumulat un mare grad de ură. M-am întrebat mereu de ce această antipatie. N-a fost prea iubit nici de generaţia ’60, iar după ’90 i s-a pus în cap orice, inclusiv faptul că a inventat realismul socialist. Or, celebra discuţie povestită de Păunescu e reală. Preda i-a spus lui Ceauşescu: „Dacă vreţi să reintroduceţi realismul socialist, eu, Marin Preda, mă sinucid!” Şi a coborât scările, transpirat, iar când a ajuns jos a zis: „Dom’le, dacă nebunul ăsta nu voia să renunţe, ce făceam, trebuia să mă sinucid!” Vorbind despre structura ţăranului român, Nicolae Breban a spus-o din nou, foarte plastic:
„În ‘45, când s-a terminat războiul, 75 la sută dintre români erau ţărani. Şi acum sunt tot cam 75 la sută, cea mai mare parte dintre noi avem constituţie ţărănească, nu ne ascundem după deget, facem pe orăşenii, facem pe snobii, mergem la Monaco, avem nu ştiu câte licenţe... de-astea de două parale”. Şi a concluzionat: „E o mare porcărie că lăsăm să se scufunde aşa în neglijenţă acest pachebot enorm care e Marin Preda. A fost un uriaş cronicar al ţăranului european. Dar noi nici nu ştim ce e ăla ţăran. Mai ales generaţiile tinere au o părere destul de aproximativă, nu prea cunosc istoria, se detaşează rapid de istoria României unde răzeşii lui Ştefan şi chiar şi iobagii lui Mihai Viteazul au creat istorie. Drama mare a comunismului, dar n-o spune nimeni, o spun eu şi-am s-o tot spun până o să mor, nu a fost nici a intelectualităţii, nici a bisericii, nici a marii finanţe, marea dramă a fost cea a ţăranului român.” Iar în încheiere, Breban a promis că va publica în curând un roman de 700 de pagini, al cărui personaj l-ar putea concura pe Ilie Moromete.
