Centenar: Marin Preda (III) - De ce romanul s-a numit „Moromeţii”?
Romanul „Moromeţii” cuprinde un întreg univers, în care se mişcă bătrâni şi copii, tineret şi oameni maturi cu grijile lor zilnice. Scena mesei moromeţilor e o admirabilă prezentare a ierarhiilor familiale, a atmosferei din casă, a raporturilor dintre fraţi, o introducere uimitoare în psihologia moromeţilor.
Tulburătoare scene de dragoste rămân întipărite în mintea cititorului. „Polina se întoarse cu umărul şi-l aşteptă dintr-o parte, parcă la pândă, cu ochii deschişi; se lăsă greu cu toată puterea trupului şi gemu când el (Birică) o apucă şi-o înfăşură în braţe; numai când o ridică pe sus închise ea ochii. El o duse chiar pe pământul din care avea să-şi ridice casă şi o iubi acolo pe răcoarea lui curată, păzit de lumina mare a zilei.”
Marin Preda realizează adevărate poeme ale universului câmpenesc, cu tonalităţi rapsodice, pline de un lirism sfâşietor: „Soarele începu să răsară; câmpia se limpezeşte de spuma argintie a aburilor de rouă şi întinderea ei care joacă acum în nemărginiri de foc rece pătrunde prin ochi înăuntrul omului, îl împrăştie afară, îl goleşte de frământările lui trudnice şi apăsătoare, pentru ca după aceea să-l adune la loc într-un fel nou; florile albastre de cicoare ale căror priviri mai curate ca adâncul cerului răsar din loc în loc pe marginea drumurilor înguste, şi vântul uşor al dimineţii care face ca grâul valuri asemănătoare mării, şi ciocârlia care ţâşneşte din lan şi urcă cu spinarea în sus spre cerul boltit şi albastru, şi într-adevăr, pitpalacul tulburător şi barza care păşeşte rar printre răzoare, şi floarea galbenă a spicelor de grâu, care nu s-au copt, încă şi se revarsă în aer din nimic, şi drumurile care lasă satul în urmă, şi ierburile groase de pe marginea drumurilor înţesate cu scaieţi puternici, a căror floare uimeşte ochiul de la mare distanţă, toate acestea răzbat cu putere din viaţa câmpiei şi pătrund înăuntrul omului, subjugându-l.”
Dacă în primul volum „viaţa se scurge aici fără conflicte mari”, în volumul al doilea satul parcurge „marile zguduiri” de după război. Noul regim răvăşeşte satul, răstoarnă vechile rânduieli, scoate în faţă pe sărăcanii satului, un Isosică, Tăbârgel, Plotoagă, Zdroncan, Bilă, Mantaroşie etc..
Mergând pe firul documentelor, am găsit în „Însemnarea celor care se cunună” din anul 1834 că „s-au logodit şi s-au cununat mirele Dumitru din MARIN MOROMETE, locuitor în satul Bucovul (vecin cu Siliştea Gumeşti) cu numita mireasă Dobra, fata lui Neagu Dinu, locuitor în satul lor, în luna decembrie, ziua 16, anul 1834, ce se arată împotrivă prin mine Popa Marin Pistol.” Numele de Moromete era, deci, răspândit pe aceste meleaguri. Sufixul „–ete” se găseşte mai mult în Oltenia: brabete, ciuculete, juvete, gorobete… Lui Marin Preda i s-a părut că acest nume sună bine. De altfel se zice: „Eşti un Moromete!”, adică un sucit, pus pe poante, ascuns sufleteşte, dar cu mâncărici pe limbă. De fapt, luând exemplul lui Caragiale, pentru care a avut un mare respect, editându-i şi opera la Cartea Românească, Marin Preda a dat nume sonore personajelor sale, asemenea dramaturgului.
Ilie Moromete face un mare salt faţă de întreaga galerie a ţăranilor descrişi până acum în literatura noastră. El este „victima unei sinistre ironii a sorţii” sub paşii istoriei atât de neiertători.
Niculae Moromete se împleteşte cu destinul scriitorului. „Atunci va fi împlinit romanul, când şi destinul povestitorului va fi relevat” (interviu Păunescu-Marin Preda.). Niculae pare a fi până la un punct Marin Preda. Iată o scenă tulburătoare de extaz şi visare la moartea părintelui: „Tată, şopti el, eu nu te-am părăsit niciodată, ştii bine… Nu ţi-am făcut nici un rău, nu te-am chinuit cu nimic şi îmi pare bine că te-ai împăcat cu mama… dar de ce nu vorbești şi cu mine? Crezi cumva că d-aia n-am venit la patul tău înainte să mori, fiindcă te-am uitat?... ştiu că poate cu timpul amintirea ta de când eram mic ar fi crescut iar la loc şi ar fi astupat-o pe cea de care mi-a fost mie frică să n-o capăt venind la patul tău, m-am gândit şi la asta, dar eu mai ştiu că nu toate încercările te lasă neatens… puţine te întăresc, toate caută să-ţi ia puterea… Şi eu vreau să spun ca şi tine că binele n-a pierit niciodată din omenire, dar că trebuie să ajungem să-l facem pentru toţi… Altfel crezi că merităm să vedem lumina soarelui? Tată, mă auză? Nu mai vreai să stai cu mine de vorbă? Sunt eu, Niculae, mamei te arăţi şi mie nu. De ce? Nu mai ai nimic să-mi spui?”
