„Mă urmărește un vis” - un nou volum de versuri semnat de Sorin Calea
La 38 de ani de la debutul literar, Sorin Calea este autorul a douăsprezece volume de poezie şi proză, la care se adaugă, cu numărul 13, cel de față. În mod cert, această matematică simplă nu lasă loc de superstiții: semnatarul versurilor cuprinse în paginile următoare strânge, deja, texte pentru o altă carte, deci numărul actual nu este fatidic. Vorbim, așadar, despre un scriitor prolific. Dar să vedem ce anume generează fecunditatea sa poetică...
Studiind versurile lui Calea, constatăm că avem de a face cu un obsesiv și fin observator al aspectelor „cotidiene”, aparent banale, ale vieții și relațiilor cu oamenii din jur. Ori, pentru a crea poezii care rezonează la un nivel mai profund, acesta este unul dintre atributele pe care trebuie să le aibă un autor. În general, textele sale pot fi definite drept „poezie de viață”, în cadrul căreia eul liric se concentrează pe o serie de subiecte care cuprinde în mare parte triumfuri, dezamăgiri, provocări, decizii de zi cu zi și rezultatele lor. Ele surprind experiențe comune de viață pe care cu toții le întâlnim la un moment dat. Putem afirma că autorul ține un jurnal de constatări și introspecții în versuri, unde consemnează numai lucruri despre care „știe”, pe care le „trăiește” și le „simte”, astfel că nu poate fi acuzat de lipsă de onestitate artistică. În plus, alegând să scrie despre oamenii, locurile și lucrurile la care ține cu sinceritate, în loc să creeze în afara zonei sale de confort prin abordarea unor teme abstracte, conferă un aer autentic poeziilor sale.
Structura poeziei lui Calea este destul de diferită de rețetele de versificație clasică, dar atipică și pentru cele postmoderne. Mai cu seamă, acest tip de versuri cu rime parțiale sau ocazionale reprezintă rezultatul unor instantanee mentale puternice, care uneori pot proveni din doar unul sau două cuvinte alese atent. Opțiunile sale lingvistice se remarcă, în general, prin flexibilitate, fără a se supune la reguli stricte: versuri libere fără rime sau cu rime parțiale, cu ritmuri variate, acesta fiind un mod de a exprima emoțiile într-un stil mai liric, mai dinamic. Nu veți găsi la acest autor genul de imaginație nonfigurativă sălbatică, prin care se pot umple pagini întregi cu un soi de jazz al poemelor ce presupun o înțelegere a ezotericului academic. Asta pentru că el preferă să rămână un analist înțelept al lucrurilor omenești, al temerilor, al slăbiciunilor sau al exaltărilor care-l cuprind, al obiceiurilor mundane, al registrului de gesturi și idiolect, al felului în care râde sau plânge: „Viața mea e doar o dramă: / și comedie și tragedie deopotrivă, / tragedie pentru că mor / în timp ce trăiesc fiecare clipă, / și comedie că trebuie să aplaud / deseori la răutățile altora / ce-mi sunt servite pe tava vieții, / adevărate cupe pline cu venin...” („Crezul meu”).
Pentru Sorin Calea, imaginile poetice reprezintă un instrument de călătorie în timp. Cu detaliile simple, culese aparent la întâmplare din viața de zi cu zi, animă versurile. El caută în armura sa emoțională acea fisură prin care poate privi către sine și extrage imagini concrete, viscerale, evocatoare. Printre rândurile sale deslușim reflexii asupra trecerii timpului și asupra morții, asupra experiențelor de natură spirituală, asupra apartenenței la un spațiu ancestral etc.. După procesarea mentală a imaginilor, autorul constată cu amărăciune, dar resemnat, condiția proprie: „În viață am avut parte, / pentru că nu se poate altfel… / și de învățători cruzi / cum sunt experiența și răbdarea / de care trebuie să dai dovadă / când te supui unor teste / înainte de a-ți fi predată / la sfârșit, / lecția cea mai importantă: / cea despre moarte!” („Despre viață și moarte”).
Poetul observă că, în tot zgomotul lumii noastre, din ce în ce mai rar acordăm spațiu contemplativ pentru divinitate, pentru a ne bucura de misterul unei epifanii, cu atât mai puțin pentru a dezvolta o relație cu Dumnezeu. Și totuși, găsește în preajma Sărbătorilor Pascale un bun prilej de a restabili legăturile cu Creatorul: „Rugăciunile spuse înainte de Paște / Prind aripi / Din zilnicile zbateri ale ființei. / Mă întreb doar: ce mai pot face / Ca să primesc Lumina. („Mesaj de Paște”). De altfel, Paștele este o temă frecventă în poemele sale, chiar dacă, odată ce trece de titlu, registrul se schimbă și suntem transpuși în profan. Revoltat de prezent și, cu siguranță, de nisipurile mișcătoare de pe scena politică, Sorin Calea scrie și pentru a încuraja reflecția asupra identității naționale și spirituale: „Ca un străin mă simt / acum în țara mea. / Străinii care tot vin / bat cu degete de negustori / în pieptul sfinților noștri, / relicve și moaște iubite îndeajuns...” („Ce simte un român”).
Rătăcind prin toate aceste frământări până la istovire, poetul revine mereu cu sete la iubire și la glorificarea obiectului ei – femeia: „Să te rogi să nu mai ai șansa, femeie / Niciodată cui spune ce vrei și ce simți, / Pentru că buzele tale atât de fierbinți / Mi-au mângâiat și bine pansat rănile” („Mesaj pentru muza mea...”). Sau, dimpotrivă, ca să constate perisabilitatea acestui sentiment în fața trecerii timpului, conștient că nu deține întotdeauna controlul asupra sensului experiențelor sale sau asupra lumii din jur: „Ești, poate, cea mai mare dezamăgire / din câte s-ar fi putut întâmpla / s-a rupt definitiv lanțul de iubire / de aceea te rog nu mă-ntreba / dacă a fost să fie, a cui e oare vina?!” („Mesaj după ani”). Din volumele anterioare, Sorin Calea este cunoscut drept un spirit romantic, de care nu se dezice nici în colecția de poezii care fac obiectul acestor rânduri. Numai că, atunci când vine vorba despre iubire, eul liric din volumul cu numărul 13 nu mai este chiar atât de sentimental, ci pare să fi trecut printr-o etapă de maturizare care-l face să privească oarecum detașat chestiunile amoroase, pe care le analizează cu un aer înțelept și cu îngăduință pentru ceea ce „n-a fost să fie”.
Contrar tendințelor poeziei contemporane, unde o mare parte din texte se concentrează predominant pe sugerarea unei idei sau pe o imagine decât pe afirmarea directă a acesteia, eul liric din versurile lui Calea nu migrează în mintea cititorului, ci preferă să rămână în cea poetului. Cu alte cuvinte, autorul are deja ideile formate și rareori îi permite cititorului să tragă propriile concluzii și semnificații. Mai mult decât atât, unele dintre poeme sunt precedate de câte un motto, constând într-un citat aparținând unui scriitor cunoscut, prin care i se dau celui care le parcurge atât direcția, cât și cheia de interpretare a textului. În final, salvarea existenței vine prin cuvânt și prin credința că poezia i-a fost sortită ca destin, astfel că veți regăsi în volumul de față mai multe referințe la truda pe care această chemare o presupune: „Da, să fii poet e Altceva / și prea puțini înțeleg / această inginerie / că a scoate metafore / mereu și mereu altele / este la fel cum apa sărută pietrele / din râul cunoașterii.” („Tabloul meu de suflet”). Tocmai de aceea, poetul apelează la îngăduința cititorilor: „Rog cititorii mei / să aibă puținitică răbdare / și să nu se chinuie prea tare / dacă uneori nu simt cu adevărat / sufletul meu ca o perdea!” („Tabloul meu de suflet”).
Cristina MINCU, Prefață la volum
