La curtea lui Urmuz - Gânduri, într-o expoziţie (de fotografii)
Este vorba despre expoziţia oferită publicului de Ducu – pe prenumele oficial, Alexandru – Gheorghiescu, vineri, 26 august, în deschiderea primei ediţii a Festivalului Internaţional de Film Stop Cadru, la Centrul de Cultură şi Arte „George Topîrceanu”. Lumea văzută, uneori alb-negru, parcă chiar mai incitant decât în „plinătatea” ei color, prin „ochiul aparatului foto”, cum spune clişeul. Schematic, ba chiar mincinos este clişeul: ochiul e al artistului! Căci artă este aceasta!
O discuţie lungă începe de aici, dar nu voi aluneca în labirintul întrebărilor „didactice”. Câte arte, care sunt acestea, care le e istoria, a câta este fotografia, care este relaţia dintre arte, indiferent de numărul şi nomenclatura lor; la marginea dinspre glumă ne putem întreba dacă nu se poate căuta şi o muză dedicată – eventual, într-o mitologie modernă, „ajustată” (că şi cinematografia duce lipsă – cu atât mai mult „benzile desenate”, pentru că găsesc şi o asemenea artă în clasificările de pe internet…).
Evident, cea mai fertilă este chestiunea asemănărilor şi deosebirilor cu alte arte vizuale, începând cu pictura, sculptura, arhitectura chiar, dar şi cu muzica şi literatura. „Artistul creează lumi inedite, proprii”, se spune în toate aceste domenii – este acest lucru adevărat şi în arta fotografică? Mai degrabă nu, răspund (privind fotografiile lui Ducu). Artistul fotograf mai mult ALEGE/DECUPEAZĂ decât produce, reproduce, construieşte – dar câtă căutare, trudă, talent, fler, noroc, răbdare! Sigur, există şi o „tehnologie” a domeniului, filtre, unghiuri, posibilităţi de suprapunere, deformare, manevre asupra luminii şi contrastului şi altele asemeni, dar mi se pare că în expoziţia de faţă aportul unor asemenea operaţii este minimal, „neinvaziv”. Ducu nu „repictează”, el caută în spaţiu şi, mai ales, în timp. El e un vânător, mereu în alertă. Trăieşte, în aceeaşi lume ca noi, dar nu o abordează la fel ca noi. El caută „cadre cu semnificaţie”. E uimitor cât de multe există în jurul nostru, în cotidianul cel mai „banal”, şi cât de aproape, dar ne scapă, efemeride înşirate de-a lungul timpului, care tot curge, pantha rei, totul curge – şi astfel ajung la a doua căutare a fotografului: în timp.
Timpul, cel misterios şi nesfârşit şi nemilos în curgerea lui, este făcut din clipe. Clipele, unele dintre ele, conţin semnificaţie, pot deveni fotografii, ştie bine artistul. Şi asta face: vânează şi nemureşte clipa. Presupun că uneori o prinde, cum spuneam, cu fler şi noroc, dar alteori o pândeşte, o anticipează, o aşteaptă. Prezentul, foiţa aceea de neatins dintre trecut şi viitor, care nu există, ne învăţa fericitul Augustin, confuzionându-ne cu raţionamentele sale, umple expoziţiile de fotografii. Prezentul este singurul durabil, pentru că poate fi prins aparatul foto, devine trecut după fiecare click!, dar îşi supravieţuieşte sieşi pe simeze şi în albume, de-acum şi în fişiere de calculator, etern ca orice efemeridă colecţionată în chihlimbar, pe hârtie, în siliciu…
Rezum trei învăţături de aici – deci din expoziţia lui Ducu: (1) lumea poate fi văzută în multe feluri, are multe înfăţişări şi detalii, să ţinem ochii deschişi spre a o vedea cât mai de aproape, mai autentic, dacă putem, cu ochii artistului; (2) şi mai important: lumea e frumoasă şi urâtă în acelaşi timp, e mirabilă şi plicticoasă – depinde de ochiul şi, mai ales, de sufletul cu care o privim (observaţi cum Ducu alege imaginea, unghiul şi momentul care-i devoalează aplecarea spre frumos, uman, interesant, sentimental, jucăuş, senin); (3) în sfârşit, valoarea clipei, a prezentului: eternitatea e construită din clipe, trăim aici, trăim acum – s-o facem plenar, cu ochii deschişi şi cu inima deschisă.
Învăţătură finală: să vizităm expoziţiile, avem multe de învăţat din ele… pentru că, vizitându-le, împrumutăm din sensibilitatea şi înţelepciunea artistului…
