La curtea lui Urmuz - Urmuz în dicţionar
Nu este vorba despre dicţionarele literare. În cele generale, el apare, desigur, în cele specializate (gen „scriitori români contemporani”) nu apare decât când este cazul. Mă refer aici la dicţionarul general al limbii române, la DEX, de exemplu, plecând de la observaţia că adjectivul „urmuzian” a intrat deja în limbajul ziariştilor, al comentatorilor vieţii politice şi realităţilor din lumea de azi. Am mai reluat cândva o frază de la finalul introducerii la cartea-album „Urmuz. Pagini bizare”, apărută în 1983 la Editura Minerva, Bucureşti, sub îngrijirea şi cu prefaţa lui Constantin Crişan: „Urmuz a devenit de mult un referent de bază al cadrului existenţial”. S-a spus, de asemenea, în mai multe locuri că, mai mult decât Caragiale, Urmuz este cel care descrie lumea zilelor noastre.
Ce înseamnă „urmuzian”, nu aflăm din dicţionarele curente, care nu au prins încă termenul. Constantin Crişan „explică” oarecum, prin exemplificare, înţelesul afirmaţiei sale reprodusă mai devreme: „Lui Urmuz i se cuvine – mai mult decât multor scriitori români şi străini – să-i restituim un atestat de proprietate pentru ideea că viaţa conţine mai multă literatură decât literatura. Imaginaţia a murit, trăiască imaginaţia, am spune pe urmele lui Becket. Dar Urmuz a spus-o altfel, iar noi nu-i putem reproduce, decât cu mari imperfecţiuni, geniala şoaptă, pe care fiecare cititor al lui i-o întoarce în semn de omagiu: «Azi mi s-a întâmplat ceva fantastic, extraordinar, ca de roman. Ce spun?! Mai degrabă, ceva urmuzian… »” Aş adăuga, la patru decenii de la scrierea acelor rânduri: ceva bizar-absurd, para-logic, greu de înţeles, dintr-o lume în care planurile şi regnurile se amestecă, ca într-un joc de oglinzi.
Să aşteptăm ca termenul să ajungă în dicţionar, pentru a avea o definiţie „oficială”, dar să răsfoim totuşi puţin sursele de acum.
Atenţie, mă interesează adjectivele care pleacă de la numele unui scriitor, al unui creator, nu numai referitoare la creaţia acestuia (de exemplu, există formulări de genul „în poezia soresciană…”, „printre ideile marcusiene…”, cu referire la Marin Sorescu şi, respectiv, Solomon Marcus), folosite local, fără să aspire la a ajunge în DEX. Mă interesează termeni mai generali, folosiţi „în viaţa reală” – un bun exemplu este „bacovian”, folosit pentru „trist, ploios, tomnatic”, ca la Bacovia, dar nu referitor direct la opera lui Bacovia. DEX-ul pe care-l am pe masă (ediţia a doua, din 2009) nu conţine nici acest adjectiv. Conţine însă „arghezian, brâncuşian, eminescian”, cu explicaţia, repetată, „De X, al lui X, în maniera lui X”.
Observaţi limitarea la creator şi opera sa, fără generalitatea de la „bacovian”, „urmuzian”. Nu ştiu care şi câţi alţi creatori români au mai dat naştere unor adjective de dicţionar, găsim însă vreo duzină de termeni cu „rădăcinile” în antichitate („dionisiac”, „platonic”, „apolinic”), găsim „dantesc”, „machiavelic”, „shakespearian” (ultimul, cu sens restrâns, totuşi), dar nu găsim, surprinzător, mult folositele „rubensian” şi „orwellian”. Nu consemnez „donquijotesc” sau „pantagruelic”, prezente în DEX, pentru că vin de la nume de personaje – create, e adevărat, de scriitori geniali, de mare originalitate, care au avut intuiţia unor arhetipuri, a unor situaţii de mare impact şi generalitate, paradigmatice.
Adaug la caracteristicile dinainte sensibilitatea, exacerbată în cazul lui Urmuz, şi reamintesc o vorbă a lui Johan Galtung: pentru a afla cum merge o societate, întreabă femeile şi poeţii… Adică, pe cei care intră în intimă rezonanţă cu vremurile lor, care suferă (în singurătate, pe hârtie sau pe portativ), care clachează eventual la un moment dat – căci mulţi dintre cei ca Urmuz au părăsit devreme lumea… Lăsându-ne cuvinte-diagnostic cu care s-o descriem, s-o înţelegem. „Dar îşi poate dori un scriitor o mai fericită posteritate?”, încheie, retoric, Constantin Crişan…
