La curtea lui Urmuz - Toţi oamenii sunt fraţi
Titlul anterior putea fi scris cursiv, pentru că aceasta este o vorbă veche a lui Confucius, este şi titlul unei cărţi a sinologului Constantin Lupeanu, dar am consemnat afirmaţia aici ca „lecţie” (autorul o spune de două ori, spre finalul cărţii) a incitantului volum „O istorie genetică (incompletă) a românilor”, apărută în 2022 la Editura Humanitas, autor Mihai G. Netea, „membru al Academiei Regale pentru Ştiinţe şi Arte, Ţările de Jos”, scrie sub numele său, pe copertă, „autor distins cu Premiul Spinoza”, scrie deasupra numelui său. Nici nu era nevoie de aceste recomandări (dar ele ajută, desigur), cartea este cu adevărat profesionistă, extrem de documentată şi de densă. Istoria umanităţii, din zori şi până astăzi, ba aruncând o privire şi spre secolele ce vin (ultimul capitol are titlul „Cine suntem noi, românii, şi cum ne vom schimba în viitor?”), cu concentrare pe genetică, dar folosind şi argumente lingvistice, arheologice, culturale, cu foarte puţine evenimente şi personalităţi istorice propriu-zise, dar cu o impresionantă „privire de sus” asupra periodizărilor, glaciaţiunilor, migraţiilor, evoluţiei populaţiilor şi popoarelor.
Întrebarea anterioară este formulată explicit încă de la început şi este una crucială de-a lungul istoriei noastre: „Cine suntem noi, românii, ce ne face să ne simţim legaţi unii de alţii, să avem sentimentul puternic că suntem parte a unui popor şi a unei naţiuni?” (pag. 8) Răspunsul este, oarecum de aşteptat. În primul rând, limba. Apoi, istoria comună, cultura, tradiţiile. Mult mai puţin, genele. Iar asta e valabil pentru toată Europa. Reiau de la pag. 194 câteva rânduri care sunt repetate în carte: „Structura genetică a românilor este dominată şi astăzi de aceleaşi populaţii europene din zorii umanităţii în Europa: vânători-culegători paleolitici, agricultori neolitici şi păstori indo-europeni din Epoca Bronzului, în timp ce migraţiile ulterioare au doar o influenţă genetică relativ minoră.” Iar la migraţii (sciţi, goţi, huni, avari, cumani, slavi, maghiari, bulgari, turci, romi) se adaugă şi cucerirea romană, care ne-a dat limba (substrat geto-dac, strat latin, adstrat slav, plus influenţe ulterioare), dar a influenţat nesemnificativ structura genetică. Genele de azi le avem încă de pe vremea culturilor Boian şi Cucuteni!... (pag. 78)
Nu sunt foarte neaşteptate concluziile privitoare la români (chiar dacă demonstraţia că nu suntem şi genetic urmaşii Romei merită ţinută minte: „structura de bază a populaţiei daco-romane rămâne substratul tracic”!, pag. 134), sună parcă inedite cele privitoare la vecini: nici bulgarii şi nici maghiarii nu mai au prea multe gene ale migratorilor bulgari şi, respectiv, maghiari, de acum multe secole, dar au rămas cu numele şi limba acestora. Mai este de ţinut minte că argumentul genetic infirmă „teoria imigraţionistă propusă de Roesler şi prezentă mai ales în istoriografia maghiară, în care etnogeneza românească ar fi avut loc la sud de Dunăre” (pag. 131) – detalii în carte.
Înainte de a încheia, vreau să revin la titlu: istoria (genetică) de faţă este „incompletă”. Semn de onestitate din partea autorului, în ciuda erudiţiei sale şi, pe alocuri, tehnicităţii cărţii, indicarea unui stadiu al cercetărilor. Studiile sunt în plină şi rapidă evoluţie. Celulele noastre conţin mai multe „înscrisuri genetice”, dar sub forma unui palimpsest extrem de complex, cu straturi adăugate de-a lungul mileniilor. Genetica este o ştiinţă relativ tânără, îşi revizuieşte uneori concluziile experimentelor – dar acesta nu trebuie să fie un motiv de neîncredere pentru istorici, aşa cum se întâmplă de multe ori. Pentru o clasă precisă de întrebări, genetica este o veritabilă „maşină a timpului” – totul e să-i punem întrebările potrivite (şi să lăsăm profesioniştii – nu ideologii/politicienii! – să se ocupe de căutarea şi interpretarea răspunsurilor…).
