La curtea lui Urmuz - Memoriile unor luptători anticomunişti
Am în faţă două cărţi „la temă”, mai vechea „Memoria lacrimei”, a lui Nicolae Enescu (Tigveni, 4 iulie 1915 – Curtea de Argeş, 31 decembrie 2009), cu prima ediţie apărută în 2007, la Editura Pământul, Piteşti, iar a doua, la Editura Tiparg, Piteşti, 2020, în Biblioteca Revistei „Curtea de la Argeş”, şi, abia ieşită din tipografia Editurii Mircea cel Bătrân din Băile Olăneşti, cartea „Memoriile unui luptător anticomunist din munţii Argeşului” de Nicolae Diaconescu (Corbeni, 20 ianuarie 1922 – 12 aprilie 2004).
Cutremurătoare cărţile, monumentale personajele. Subiecte de film şi, mai ales, pagini de istorie.
Multe lucruri în comun, multe altele deosebindu-i unul de altul şi personalizându-le memoriile. Nu voi face o comparaţie sistematică, este important ca cititorul să parcurgă cărţile, să intre în atmosfera lor, să afle, să se pună, în măsura în care acest lucru se poate, în locul autorilor, întrebându-se continuu „oare eu cum m-aş fi comportat? aş fi rezistat?”, sugestia fiind că asemenea oameni par a fi fost alcătuiţi din altă plămadă decât cea obişnuită. Trecerea prin închisorile din Piteşti, Craiova şi Aiud, în cazul NE, cu amestecul crunt de teroare, mizerie, foamete, frig, bătăi, supravieţuirea luni de zile în bordeie subpământene sau în puţuri săpate sub podeaua unor grajduri, cu hrana drămuită şi lumină puţină, mereu hăituit de Securitate, în cazul ND, sunt „detalii” care par extrase din romane de ficţiune, la limita, dacă nu chiar dincolo de credibil, de uman. Pe când eram copil, se vorbea prin Cicăneşti despre „haiducul din munţi”, ascuns o vreme în Albeşti – nu ştiam atunci că bordeiul din munte se afla pe Valea lui Stan, oricum nu se discuta deschis subiectul, iar noi, cei mici, abia dacă aflam câte ceva trăgând cu urechea la discuţiile celor mari, seara, pe banca din faţa porţii. Parcurg acum cartea lui ND şi completez puţinele informaţii de atunci, aflu amănunte noi.
Despre cartea profesorului Nicolae Enescu am mai scris, l-am cunoscut, pe dumnealui şi familia, mă voi referi în continuare la cartea recentă, apărută prin grija fiicei Cristina şi nepotului Andrei, cei care au pus pe calculator însemnările lui Nicolae Diaconescu. Din copilărie până prin anii ’80, relatări directe, precise, fără literaturizare. Părinţii (notar tatăl), liceul militar (Târgu Mureş, apoi Timişoara), recrutarea legionară, exmatricularea şi încarcerarea la Aiud, Vaslui şi Alba Iulia, eliberarea (la 1 aprilie 1943) pentru a fi trimis pe front; rănit, spitale, decorat, trimis acasă, unde intră în legătură cu partizanii din munţii Argeşului, ajutându-i; trădat, fuge la partizani (în 1948) şi de aici începe odiseea sa. Între Topolog şi Câmpulung, prin multe dintre comunele zonei, prin păduri şi munţi, cu grupuri de luptători, de multe ori de unul singur, hăituit continuu, cu un premiu pus pe capul său, trecând – cu fler şi curaj – prin multe încercări „pe muchie de cuţit”, a supravieţuit ani în şir, până i-a venit ideea să se „ascundă” pe un şantier din multele care se deschideau la începutul anilor ’60 în România. În 1964 a luat în serios decretul de graţiere a deţinuţilor politici, dar… s-a trezit la Aiud, de unde a fost eliberat în 1966. A revenit la Corbeni, s-a căsătorit în 1972. Multe alte detalii – în carte.
O viaţă ieşită din comun, singulară şi printre partizani, care trăiau în grupuri, iar mulţi au fost ucişi sau arestaţi – Nicolae Diaconescu a supravieţuit mare parte din timp singur, o vreme deghizat în „constructor al socialismului”, niciodată prins, s-a predat din proprie iniţiativă. Important este că familia îi face acum cunoscută povestea, la prima mână, publicându-i memoriile. Iar familia mai are sacoşe întregi de cópii ale documentelor de la CNSAS, cu siguranţă, o sursă bogată de informaţii pentru un istoric. Istorie de lângă noi, care se depărtează însă inevitabil în timp, căreia îi datorăm atât de mult şi pentru care ar trebui să facem mai mult.
