Remember prof. Nicolae Enescu și Nicolae Diaconescu: „Câți dintre noi putem ierta cu atâta seninătate?...”

Indiferent cât de aluvionar s-ar dezbate despre victimele atrocităţilor din închisorile comuniste, tragismul care a caracterizat destinul celor peste 3 milioane de români ce au trecut pragul acestor carcere având blestematul statut de „deţinut” nu va putea fi vreodată redat fidel în niciun fel de scriere pe hârtie. Fiindcă, dincolo de drama colectivă, tronează, în dreptul fiecăruia, abisala dramă individuală, care a săpat cu slove adânci în carne vie, acea frângere care a acţionat pe toate planurile, de la cel psihologic, la cel anatomic, dezumanizând individul...

Ironic, ştim mai multe despre Antichitate decât despre istoria noastră recentă, ca și cum totul s-ar fi oprit în epoca voievozilor şi a luptelor nesfârşite cu turcii păgâni, în timp ce despre locurile în care înaintaşii noştri, părinţi şi bunici, au fost jertifţi morţii pentru că s-au opus opresiunii, despre teroarea închisorilor şi lagărelor comuniste din România cunoaştem mult, mult prea puţin... Nici măcar dramele „alor noştri” nu mai răsună în memoria colectivă locală. Nu foarte mulți știu despre foști deținuți din zona noastră, precum prof. Nicolae Enescu sau Nicolae Diaconescu, ale căror vieți au fost distruse în malaxorul diabolic comunist.

Judeţul Argeş este renumit pentru Fenomenul Piteşti - considerat „esenţa bestialităţii comuniste”, locul de unde s-au „ridicat” trei dintre cei mai cruzi torţionari din perioada comunistă: Colonelul Gheorghe Enoiu din Băiculeşti - descris drept „Măcelarul de la Interne”, temutul general de Securitate Nicolae Pleşiţă din Curtea de Argeş, colonelul Nicolae Moromete din Valea Iaşului, cunoscut printre deţinuţi sub numele de „Maromet-bestia cu chip de om”. Chiar dacă faptele abominabile au fost făcute publice imediat după Revoluţie, cei trei criminali argeşeni s-au bucurat după 1989 de multe beneficii nemeritate. Astfel, Nicolae Moromete a fost trecut în rezervă în 1959 cu toate drepturile sociale şi o pensie conform gradului de locotenent - colonel al M.A.I.. Torţionarul Nicolae Pleşiță s-a bucurat şi el de o pensie de 5.500 lei pe lună, bani pe care i-a încasat vreme de 19 ani, adică din 1990, când a fost pensionat, şi până în 2009, când a decedat, la vârsta de 80 de ani. Timp de peste două decenii (mai exact până în decembrie 2010, când a decedat la vârsta de 83 de ani), Gheorghe Enoiu a primit de la statul român câte 2.400 lei lunar ca „recompensă” pentru munca depusă în mutilarea a sute de deţinuţi politici, printre care s-a numărat şi scriitorul Paul Goma. Nu trebuie uitat, însă, nici Pafnutie Pătrăşcanu (deşi „importat” de la Constanţa), unul dintre cei mai cruzi torţionari din Fenomenul Piteşti, bruta lipsită de orice urmă de umanitate, devenită din victimă unul dintre cei mai teribili torţionari din cadrul Experimentului Piteşti. Pafnutie Pătrăşcanu a murit, după o bătaie de o sălbăticie înfiorătoare, cu faţa în propriile fecale, ajungând din nou în rol de victimă din cauza unui adevăr ascuns de ochii „şefilor” - logodnica lui făcuse parte, de asemenea, din Mişcarea Legionară. Pe el, istoria nu l-a iertat...

Majoritatea victimelor de la Piteşti erau studenţi, tineri între 18 şi 27 de ani, sau profesori ridicaţi sub acuzaţia de subminare sau complot contra regimului comunist. Unii erau membri sau simpatizanţi ai partidelor democratice desfiinţate de PCR, alţii făcuseră parte din Frăţiile de Cruce sau organizaţia Mişcării Legionare, dedicată tineretului, echivalentul UTC-ului din comunism. Nici măcar unul dintre deţinuţii de la Piteşti nu participase cu adevărat la crimele contra umanităţii de care s-au făcut vinovaţi şefii Legiunii, unii ucişi în vremea lui Carol al II-lea, alţii în timpul lui Ion Antonescu, alţii în urma proceselor post-belice, iar alţii, precum Horia Sima, refugiaţi în Occident.

Tortura era practicată în toate penitenciarele politice din România comunistă. Dar la Piteşti se crede că aceste practici au atins o sofisticare diabolică, pentru că victimele erau „lucrate” la psihic și transformate în călăi. Unii deţinuţi au încercat să se sinucidă. Au reuşit numai doi pentru că supravegherea era foarte strictă. Bătăile au încetat la Piteşti în primăvara lui 1951, dar nu înainte ca strategiile de produs chinuri practicate acolo să fie exportate parţial la Gherla... Fenomenul Piteşti sau Experimentul Piteşti este considerat a fi cel mai mare şi cel mai intensiv program de spălare a creierului prin tortură din blocul comunist. A fost stopat în septembrie 1951, imediat după înlăturarea de la fruntea Partidului Comunist Român a extremiștilor. Clădirea a funcționat ca penitenciar mixt – deţinuţi politic şi de drept comun (femei şi bărbaţi) până în 1977, când a fost dezafectată.

Oameni care „vin din cartea de istorie și se duc în cartea de istorie”

Am considerat necesară această introducere pentru a resuscita puțin memoria în caz că s-ar decide să ne trădeze după atâta spălare pe creier căreia îi facem cu greu față și în aceste zile. O puteți considera o anticameră pentru manifestul „in memoriam” derulat vineri, la Biblioteca Municipală, pe care îl putem caracteriza ca fiind unul dintre cele mai încărcate de emoție și de însemnătate momente de rememorare din spațiul cultural local.

Victime ale ferocității comuniste au fost și cele două personaje amintite mai sus, despre care putem spune, citându-l pe acad. Gheorghe Păun, că fac parte din categoria celor care „vin din cartea de istorie și se duc în cartea de istorie”. Deschiderea a fost făcută de moderatorul întrunirii, ing. Marian Ghiță, care a trecut în revistă câteva aspecte generale privind viețile acestora. Prof. Nicolae Enescu și Nicolae Diaconescu, ale căror destine s-au intersectat de-a lungul vieții, rămân două nume care marchează istoria. Primul a trăit vreme de 7 ani experienţe demne de „Via Dolorosa” în temniţele comuniste unde a fost anchetat și torturat cu efecte iremediabile asupra sănătăţii, prin metodele specifice „regimului”, trecând inclusiv prin mâinile celebrului căpitan Cârnu din cadrul Securităţii Piteşti. Al doilea a fost vânat cu bestialitate prin munți și a trăit ani de zile clipe de groază...

 

„Irecuperabilul prof. Nicolae Enescu”

Opunându-se bolşevismului dictat de Armata Roşie, prof. de Limba română Nicolae Enescu a sprijinit în tinerețe mişcarea de rezistenţă anticomunistă a profesorului Dumitru Apostol, de pe Valea Topologului, care îi era rudă. Din cauza acestei „simpatii” a intrat în vizorul agenților de represiune și a fost arestat chiar când se afla în timpul unei ore de curs și le vorbea elevilor de la „Vlaicu-Vodă” despre Mihai Eminescu. Viața sa, momentele dezumanizante prin care a trecut și aspecte privind reintegrarea și slujirea în domeniul culturii în beneficiul orașului Curtea de Argeș sunt cuprinse în cartea autobiografică „Memoria Lacrimei”. În cadrul evenimentului de vineri, el a fost redescoperit prin prisma unei filmări de la evenimentul lansării volumului „Memoria lacrimei”, din anul 2007, organizat la C.N.V.V. și moderat de acad. Gheorghe Păun, în cadrul Clubului Iubitorilor de Cultură de la Curtea de Argeș.

Cu acest prilej, în prezența fiicelor Cătălina Stătescu și Lia Enescu, ambele absolvente de Filologie, și a nepoților prof. Enescu, audiența l-a putut asculta pe regretatul prof. Constantin Voiculescu vorbind cu multă căldură despre omul de cultură Nicolae Enescu. Vom reda un fragment, pentru aducere-aminte: „Cultura și talentul oratoric al distinsului profesor Nicolae Enescu erau evidente și în activitatea didactică a dumnealui. Lecțiile erau urmărite cu mare interes de elevi. Vorbea frumos și permanent cu un surâs - când îngăduitor, când puțin ironic, niciodată sarcastic! Pasionat de cultură, s-a implicat ca muzeograf în organizarea celor mai bogate activități științifice și de cultură care s-au ținut vreodată, fără exagerare, în Curtea de Argeș. Prin intervenția sa directă au venit aici conf. Frasin Munteanu-Râmnic, apoi, cu sprijinul lui Mihai Tița, i-a adus pe Ecaterina Logadi Caragiale (fiica lui I. L. Caragiale), Gheorghe Eminescu (nepotul lui Mihai Eminescu), remarcabilul om de știință Popescu Sibiu, Zoe Dumitrescu Bușulenga și alții. D-l Enescu a fost tot timpul preocupat în a-și forma elevii în cultul și respectul acelorași valori pe care el însuși le-a cultivat!”.

Nicolae Enescu a fost cel care, după Revoluție, a aprins flacăra dragostei pentru cultură și a adus la Curtea de Argeș invitați de seamă atunci când a putut, măcar o parte din viață, să-și exercite meseria pentru care s-a pregătit. În 1946 fost repartizat ca prof. de Limba română la Seminarul Teologic și, în completare, de Limba franceză la Liceul „Vlaicu Vodă”, pentru ca apoi să urmeze calvarul despre care vorbește în cartea sa, apărută cu strădania, mai întâi, a lui Mihai Golescu, cel prin grija căruia au fost publicate săptămânal, în serial, memoriile prof. Enescu în Ziarul Argeșul. Ulterior, acad. Gheorghe Păun a reușit să editeze o primă ediție a volumului, în 2007, la Ed. Pământ. În 2020 a apărut ediția a doua, în seria Biblioteca Revistei Curtea de la Argeș, coordonată tot de domnia sa.

Un portret complex a fost realizat de fiica întâi născută, Cătălina Stătescu (Enescu), din care vom reda și noi fragmente: „Este greu să vorbesc despre tăti, cum îi spuneam noi, să aleg cuvintele potrivite, să descriu în vorbe atâta suferință. El n-a avut copilărie, nici tinerețe, așa cum mărturisește în memoriile sale. Rămas de mic orfan, copil sărac, și-a depășit condiția și, prin sete de cunoaștere și inteligență nativă, a reușit să termine facultatea de Literatură și Filozofie. A fost unul dintre liderii mișcării studențești anticomuniste. După facultate, plin de visuri și speranțe, ca orice tânăr, a devenit profesor de Limba și literatura română și de Franceză la două licee din Curtea de Argeș. Dar fericirea i-a fost scurtă, fiindcă destinul a fost nemilos cu el. Arestat în 1948, smuls de lângă tânăra soție la doar 6 luni de la căsătoria lor, a fost aruncat, pe rând, în temnițele de la Pitești, Craiova și Aiud, pentru <<uneltire contra ordinii sociale și deținere de arme destinate partizanilor din munți>>. Timp de 6 ani a trecut prin umilințele și chinurile inimaginabile ale reeducării prin tortură psihică și exterminare fizică al Experimentului Pitești. A supraviețuit doar prin credința în Dumnezeu. Ceea ce l-a ținut în viață a fost și extraordinara comuniune sufletească născută între cei întemnițați - elitele intelectuale ale României acelor ani. Spiritul lor rămânea viu, nu putea fi ucis: Radu Gyr, Nichifor Crainic creau poezii pe care apoi le memorau toți. Istrate Micescu, Nae Ionescu, Corneliu Coposu, Mircea Vulcănescu țineau adevărate cursuri de filozofie, istorie, literatură și uitau, astfel, tortura, înfometarea, disperarea. Acești oameni nu și-au pierdut coloana vertebrală și nu au renunțat la principiile lor, nu s-au înrăit. <<Să nu ne răzbunați!>>, spunea Mircea Vulcănescu cu ultima suflare... Și nu au făcut-o. Martiriul lor i-a făcut mai buni și, ca niște creștini adevărați, și-au iertat călăii. Mi-am cunoscut tatăl la vârsta de 6 ani. Mă știa numai din fotografia pe care mama reușise să i-o strecoare la Aiud într-o cutie cu cremă de ghete. Fotografia a trecut din mână în mână prin celulă și a mângâiat inimile celor care lăsaseră acasă fiice, surori, mame, soții. Mișcat până la lacrimi, Radu Gyr i-a adus tatei o poezie într-o zi, pentru Cătălina, fetița din fotografie.”

Nicolae Enescu a fost reabilitat abia în anii '70, apoi a fost primit în învățământ cu sănătatea șubrezită, slăbit, dar cu aceeași forță morală care l-a susținut totdeauna. „A urmat drumul lung al crucii cu demnitate și noblețe. A urcat Golgota până la limita suferinței umane. Dumnezeu l-a compensat cu o viață lungă, a trăit să se bucure de nepoți, de strănepoți... După 2000, a încercat din nou să îndrepte lumea, reînființând în oraș Partidul Național Țărănesc și colaborând cu seniorii Corneliu Coposu și Ion Diaconescu. Dar era greu să schimbi în câțiva ani scara valorilor formate de 50 de ani de dictatură și mentalitățile învechite. Ușor dezamăgit, s-a retras din politică, între cărțile care i-au fost totdeauna cei mai credincioși prieteni, în natura pentru care avea un adevărat cult, în rugăciune și meditație. A fost și rămâne un model pentru noi și pentru generațiile ce vor urma, de dăruire necondiționată pentru o cauză, de luptător pentru valorile morale ale nației și de dragoste pentru semeni, cu sacrificiul sănătății, al fericirii, fără a urmări vreun folos personal. Nu avem voie să uităm martirii închisorilor comuniste. Câți dintre noi am fi supraviețuit, oameni rămânând?...”, a încheiat cu ochii în lacrimi Cătălina Stătescu.

Fiind cel care a făcut cunoscută pentru prima dată vocea sugrumată de durere a prof. Enescu, directorul Ziarului Argeșul, Mihai Golescu a adăugat: „Mă bucur să ne revedem în memoria unui om <<irecuperabil>>. Trebuie să ne plecăm în fața acestei memorii. A fost și va rămâne un martir. Relația mea cu domnia sa a început înainte de a-l cunoaște. Nu pentru că era în pușcărie, ci pentru că destinul a făcut asta. În familia mea s-a întâmplat ca tata să meargă mereu la părintele Gheorghe Popescu, bunicul celor două doamne, Cătălina și Lia Enescu, atunci când avea o problemă pe care n-o putea discuta cu preotul din sat. Cu timpul, am asistat la modul în care familia Enescu a trecut prin clipe tot mai grele, cu un bunic care fusese rănit pe front și decedase, cu un soț/tată care intrase în pușcărie pentru 7 ani de zile... În casa mea erau mereu recunoștință și respect pentru familia Enescu și pentru omul din pușcărie și, din când în când, se vorbea despre profesorul de la Curtea de Argeș care ascunsese în podul casei 8 arme pentru partizanii din munții noștri. Era un mister, ceva despre care nu aveai voie să vorbești. Când l-am cunoscut, mi-a spus: <<Cum, dumneata îmi acorzi mie atenție, care vii de la un ziar comunist? Eu sunt un paria...>>. M-a uimit ce-a putut face nenorocitul de regim trecut dintr-un om deosebit. A suferit atâta închisoare și a rămas cu această rană sângerândă. Fusese cât de cât reabilitat și, totuși, avea acest sentiment pe care mărturisesc că nu am reușit să i-l disloc din gândire. Poate generațiile care vin, dincolo de o statuie, vor reuși să-i încredințeze memoriei timpului pe acești oameni și nu vor uita cum s-au sacrificat pentru ca noi să trăim... tot prost!”

De față la remarcabilul remember s-a aflat și fostul primar, Gheorghe Nicuț, care a reușit în timpul mandatelor sale să impulsioneze viața culturală din municipiu împreună cu acad. Gheorghe Păun și prof. Nicolae Enescu. De reținut că, după reînfiinţarea PNŢCD, prof. Enescu l-a adus pe aceste meleaguri pe Corneliu Coposu, cu ajutorul căruia a crescut partidul care, la alegerile locale din 1996, l-a impus ca primar pe prof. Gheorghe Nicuţ. Ulterior, prof. Nicuț a avut inițiativa de a-l declara pe prof. Enescu cetățean de onoare al municipiului. „Dumnealui a fost cel care m-a determinat să accept candidatura la o funcție în care nu credea nimeni că aveam să ajung. Am stat mult de vorbă cu domnia sa și mi-a mărturisit că nu l-am dezamăgit. A rămas un balsam pentru sufletul meu. După multă suferință, de obicei, oamenii devin mai răi. Culmea, la el s-a produs un efect invers: a devenit mult mai bun, iar eu așa l-am cunoscut. La întâlnirea de la fosta Bibliotecă, atunci când a venit sora seniorului Coposu, spunea că nu se vaită pe el, care a făcut numai 7 ani de pușcărie, fiindcă alții au avut de îndurat 15. Rămâne în memoria orașului ca omul care a suferit, a făcut pușcărie pe nedrept și a săvârșit acte de cultură care se prelungesc, mai ales prin persoana d-lui Păun”, a punctat acesta.

Cu o copilărie marcată de mâna putredă a comunismului, prof. Elena Eșanu Șerbănescu a mărturisit: „Suferința face parte din destin. Nimeni nu este absolvit de acest ingredient al vieții. Remember-ul de astăzi demonstrează că ființa noastră nu pierde din vedere lucrurile importante, pentru că o viață trăită în credință este un lucru extrem de important. Cred că tocmai suferința m-a unit și pe mine cu familiile doamnelor profesoare Cătălina Stătescu și Lia Enescu, pentru motivul că și familia mea a trecut printr-o experiență similară. Eram destul de mică atunci când tata a fost luat de lângă noi fără explicații și nu am mai știut nimic despre el multă vreme. N-a suferit recluziune îndelungată, doar un rechizitoriu extrem de puternic, în fața căruia s-a apărat cântând Imnul național. Sunt foarte impresionante aceste rememorări!”. Și, pentru a ilustra profunzimea trăirilor din închisorile comuniste, aceasta a dat citire versurilor semnate de Radu Gyr - „Cu Iisus în celulă”.

Cu aceeași emoție și cu recunoștință au urmat la cuvânt prof. Aurelia Corbeanu, prof. Anca Popescu, dr. Mihaela-Aritina Ionescu, prof. Lia Enescu, cu expuneri care pot fi trecute sub genericul „Eche homo”. O frumoasă amintire palpabilă a fost adusă de prof. Gabriel Popa, care a prezentat o fotografie-document, necunoscută familiei până la acel moment, realizată atunci când au sosit la Curtea de Argeș, în perioada când prof. Enescu era muzeograf, Augustin Z. N. Pop și col. Gheorghe Eminescu, descendentul lui Eminescu, fiul căpitanului Matei Eminescu și primul român care scris o carte despre Napoleon Bonaparte. Imaginea a fost împrumutată urmașilor prof. Enescu pentru multiplicare.

Scriitoarea Maria Mona Vâlceanu a completat, la rândul ei, cu amintiri: „Profesorul Nicolae Enescu nu era numai un nostalgic al vremurilor. După anii '90 a fost un personaj reprezentativ al mișcării de dreapta, dorind să ne transmită valorile în care crezuse. Era un consilier al problemelor importante pentru mulți oameni cu greutate...”

Iertarea supremă: „Nu am eu puterea să judec!”

Născut în Arefu, Nicolae Diaconescu a urmat vreme de 5 ani o școală din localitate, apoi a trecut la Liceul Militar „Mihai Viteazul” din Tg. Mureș. După ce a fost recrutat în organizația legionară „Mănunchiul de Pietreni”, pe când era doar în clasa a VIII-a, a fost anchetat împreună cu alți 12 colegi pentru acuzații precum: „S-au constituit într-un mănunchi cu denumirea conspirativă H-7”, „Au ținut ședințe de cuib legionar”, „Au cotizat bani pentru deținuții legionari din închisori și au căutat noi membri aderenți la Mișcarea Legionară” și în zilele de 5 și 6 noiembrie 1941 a primit sentința: „18 ani de muncă silnică, degradare civică pe viață și 10 ani temniță grea”. Șapte ani mai târziu, în nordul Argeșului, lua ființă gruparea anticomunistă condusă de Dumitru Apostol, profesor la Liceul I.C. Brătianu din Piteṣti, de origine în Şuici. Activitatea sa, care a durat din primăvară până în toamnă, a fost concentrată cu precădere pe Valea Topologului. A fost arestat ṣi condamnat la muncă silnică pe viaṭă, după care, în 1950, a fost ucis, chiar în apropiere de locurile în care văzuse lumina zilei. Grupul său a fost în contact cu cel al colonelului Arsenescu, refăcut după lichidarea din 1948, prin grija lui Toma Arnăuṭoiu, sub numele de „Haiducii Muscelului”, care îi îngrozea pe comuniști. Printre cei care au sprijinit gruparea lui Dumitru Apostol s-a aflat și Nicolae Diaconescu, în sarcina căruia au fost predate misiuni riscante și care, într-un final, a ajuns să fie urmărit și vânat asemeni animalelor, fiind nevoit să se ascundă în munți, să doarmă sub pământ ierni întregi și să se hrănească predominant cu alune.

Din nou, un tablou în tușe scăldate în lacrimi a fost schițat de Cristina Diaconescu, cel de-al doilea copil al lui Nicolae Diaconescu: „Tata se cunoștea foarte bine cu d-l Nicolae Enescu, datorită unor legături de familie. Vreau să vă citesc câteva cuvinte dintr-o scrisoare, printre ultimele ale lui, redactată în anul 2000: <<Doresc ca în aceste rânduri să evoc în mintea și în cugetul urmașilor noștri conștiința clară că în această țară au existat puncte de rezistență împotriva unei doctrine străine neamului nostru și potrivnice intereselor vitale ale poporului român, că nu toți s-au plecat forței și minciunii bolșevice, cei mai mulți dintre ei dându-și trupul și sufletul temeliei de granit a neamului și libertății. Această recunoaștere constituie adevărata recompensă, deopotrivă pentru cei morți și pentru cei vii, bârfiți și arătați cu degetul ca fiind cei mai decăzuți oameni, bandiți și criminali.>> A avut o lungă suferință, după care, în 2004, și-a luat zborul. Și-a scris memoriile după 1989, atunci când a considerat că noi, familia, nu mai puteam fi afectați de ceea ce avea să scrie. Am suferit și noi foarte mult lipsurile materiale, lipsa serviciului, pentru oriunde ar fi fost angajat, funcția pentru el era prea bună. Veți citi în această carte viața lui, de când s-a născut până la pensionare. Este bine să învățăm anumite lucruri din viața lor. Acești foști deținuți politici au ceva în comun: vorba aceea rară, gândirea îndelungată înainte de a vorbi, nu cumva să greșească, fiind probabil prea marcați de ceea ce au suferit. Aveau o privire și o atitudine demne și nu urau pe nimeni, nici chiar pe cei care-i trădaseră. Dimpotrivă, le zâmbeau. Tata spunea:<< Nu am eu puterea să judec! Dumnezeu îi va judeca pe fiecare pentru faptele făcute!...>>”.

Referințe despre cărțile biografice împărțite cu generozitate de fiicele celor rememorați și paralele între cele două nume evocate a trasat acad. Gheorghe Păun: „În anii '50 trăgeam cu urechea la bătrânii familiei care vorbeau în șoaptă pe la poartă despre partizani, despre Rege, despre Basarabia... De atunci știam câte ceva, dar cu mintea copilului care transformă mult în mit tot ce aude. Un alt mit din vremea aceea se referă la un haiduc din Corbeni care trăia sub pământ, în bordeie ani de zile, singur prin munte - Nicolae Diaconescu, luptător anticomunist din munții Argeșului. Până la un punct, istorii similare, iar de la acel punct, mai departe, îi unește atingerea legionară de la începuturi și viața de martir. Scriam undeva că ar fi un exercițiu să ne punem în locul lor și să ne întrebăm dacă am supraviețui ca oameni în asemenea condiții cum au fost la Pitești, Craiova, Aiud și alte locuri în care a ajuns Nicolae Enescu. Mă cutremuram când îl citeam, când îl auzeam... Trebuie să citiți ca să vedeți că nu sunt eu crud. Citiți să aflați și povestea haiducului care a trăit absolut neuman ierni întregi ascuns în bordeie unde avea ca hrană numai alune. Amândoi au făcut istorie, dar, din păcate, aceasta a trecut cu tăvălugul peste ei. Cred că istoria au influențat-o mai mult după Revoluție, fiindcă ne-au dat motive să ne ridicăm puțin frunțile dinspre țărână. Cu soarta pe care au avut-o, inclusiv imaginile lor îi arată zâmbitori discret. La fel zâmbește seniorul Coposu, discret, uman, plăcut, liniștit. Ce mi se pare mie important este faptul că familiilor le datorăm aceste cărți. Mă încurajează mult că și a doua generație s-a implicat în ambele cazuri - Dănuț și Andrei au lucrat pentru această carte și au pus toată priceperea în crearea ei. Ca deosebiri, prof. Enescu a suferit groaznic, inuman, în închisori, iar d-l Diaconescu a suferit supraviețuind de unul singur în munți, deghizat în constructor al socialismului cu buletin fals pe șantierele din Transilvania...”.

Nicolae Enescu s-a stins din viaţă în ultimele zile din decembrie 2009, nu înainte de a fi lăsat scris cu slove de foc: „Te iert, colonele de Securitate Cârnu, te iert maior Stăncilă, căpitan Zamfirescu, gardian Mayer - care m-aţi chinuit fără milă, te iert chiar şi pe tine, plutonier-major Stoica, deşi n-ai merita, căci mi-ai siluit mama când eram în puşcărie, vă iert pe toţi, dar nu uit nimic!”. În final, a rămas această întrebare: „Câți dintre noi putem ierta cu atâta seninătate?...”