Mihai Eminescu - creatorul limbii române literare (II)
În poezia „Odă în metru antic”, Eminescu se referă la vechimea limbii române, la tânguiosul grai „traco-romanic”, care pentru el era graiul românesc neaoș: „Cum de dulcea liră-i Horaț cântat-au/ Astfel eu cercai să te cânt pe tine/ Încordând un vers tânguios în graiul/ Traco-romanic.”.
Noica spune despre el: „… poetul nostru naţional este întemeietor de limbă şi cultură românească, însă un făuritor (în sfera cuvântului) <<sorbit din popor cum soarele soarbe un nour de aur din marea de amar>>, un creator şi un artist a cărui creaţie este <<sursă de identitate>>” (după Horia Bernea).
„Suta a şaptesprezecea” - zicea el – „e purtată de ţinta de a da unitate limbei şi poporului şi ne pare bine că în Senat se începe a se vorbi româneşte, pentru a restatornici de sus unitatea compromisă prin experimente filologice şi prin înrâurirea dicţionarului franţuzit al breslei advocaţilor”; „În senat doar doi mari cărturari vorbesc bine românește: Kogălniceanu și Maiorescu” („Timpul”, 1 mai 1882).
Cuvântul la el e „dulce”, e „miere”, e „vrajă”. Magia cuvântului iubitei este cheia de la poarta Paradisului: „Tu tremuri, tu cauţi, tu murmuri, tu râzi,/ Cu glasul tău dulce tu raiu-mi deschizi”.
Cuvântul iubitei este umbra gândurilor poetului: „Umbra gândurilor mele/ Era dulcele-ţi cuvânt”. Sau „Vorba ta-i ca ramura de miere” sau „Ah, braţul tău rotund e alb - se lasă/ Cu graţie pe umeri-mi-privesc/ În ochii tăi, în faţa ta - în gură jună,/ S-ascult uimit la vorba ta nebună”.
„Una din marile mulţumiri ale vieţii lui” - ne mărturiseşte Ioan Slavici - „era să steie de vorbă, să-şi deie pe faţă gândurile şi să ispitească şi pe alţii, fie aceştia oameni pe care-i socotea mărginiţi, ceea ce în adevăr şi erau”. Aşa au fost Ioan Slavici, I.L. Caragiale, Ion Creangă, dar şi sacagii, precum Nicolae Mihu de la Blaj sau ciobanii şi stuparii lui din copilărie. Mihai Eminescu este un maestru al alchimiei verbale.
Dacă Dante a urcat din Infern în Paradis, Eminescu a lunecat din Paradis în Infern. Drumul parcurs de poet a fost greu, anevoios, el a luptat pentru o limbă naţională modernă în „contra stricătorilor de limbă“ de orice soi. Poetul se detaşează însă de limba timpului care se constituise. Sparge tiparele sintaxei şi împinge limba înainte. Corectitudinea limbii nu este bătută în cuie. Limba e un fenomen viu, el reînvie cuvântul vechi, lustruit, dându-i-se valori noi (vezi crivat), comparaţia şi metafora capătă la el accente dintre cele mai îndrăzneţe. Aurul şi argintul, aceste metale rare, prezente în poezia eminesciană, sunt substitute ale cuvântului „miere”: „Când torsul s-aude i-al vrăjilor caier/ Argint e pe ape şi aur în aer”.
Argintul şi aurul ca magie erotică şi verbală aparţin iluziei de tip romantic. Mai târziu, când va aluneca spre infern, epitetele se îmblânzesc, sintaxa se limpezeşte, fraza devine marţială. „Din mii şi mii de vorbe consist-a voastră lume” sună sumbru, un strigăt în pustiu, într-o lume jovială, carnavalescă, nedispusă să ia în seamă semnalul de alarmă al unui spirit lucid, care lua totul în serios.
„Oare glorie să fie a vorbi într-un pustiu?”, se întreabă el dezamăgit. Pătura superpusă este simbolul degradării limbajului. Când va ajunge ca ziarist în Parlament, el va vedea că politica este un vast ţinut al pălăvrăgelii şi al minciunii. „Scrisoarea a III-a este un potop grandios de invective la adresa panglicarilor în ale ţării”.
Eminescologii din toate timpurile, împotriva rivalității lor, au ajuns la concluzia că există un miraj al eminescianismului, un fel de „ armonie eminesciană” unică, din care iradiază veșnica modernitate a lui. „Ni se pare că oricare ar fi fost temeiurile influenței lui Eminescu, găsim de la început până azi un motiv neschimbat, care e armonia eminesciană. Propriu zis, această armonie e socotită ca un miracol cultural, e în orice caz unică în spiritualitatea românească și sub vraja ei stăm cu toții de o jumătate de veac” (Camil Petrescu). Eu continui să cred că și astăzi…
