La curtea lui Urmuz - Descifrând minunata baladă
Gheorghe Şeitan: „Meşterul Manole – o creaţie criptată. Sensul figurat al jertfei zidirii şi Zalmoxis, ctitor al unei case de cult”, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2022 (294 pag.). Urmează după „Mioriţa vine din cer. Ritualul părăsitorului şi Zalmoxis, bărbat străin”, apărută la aceeaşi editură în 2020. La finalul volumului recent sunt reluate cronici la cartea anterioară, toate superlative, semnate de Titi Damian, Ioan L. Şimon, Marian Dopcea, Zenovie Cârlugea, Oana Dugan, Miron Scorobete. Înţeleg din cronici că cele două cărţi seamănă: privesc cele două balade fundamentale ale spiritualităţii spaţiului nostru geografic (daco-traco-getic, chiar extins) prin ochelarii unui hermeneut iniţiat în religiile vechi, în particular, în budism, căutând şi interpretând simboluri, alegorii, mituri ancestrale, găsind originile în străvechime, în învăţăturile lui Zalmoxis şi dincolo de el, în orfism – în cazul meşterului Manole ajungând la începutul de lume, la zidirea dintâi, la Facere, la Dumnezeu-ziditorul…
Realmente fascinantă lectură! Erudiţie fără emfază, polemică fără agresivitate, ipoteze îndrăzneţe, propuse (nu impuse!) însă deductiv, firesc, cu argumente logice, mitologice, lingvistice (sanscrita e adesea invocată), ţinând de istoria religiilor, de mitologie. Pe total, o complexitate remarcabilă, dar bine strunită şi sistematizată – treizeci şi două de capitole-eseuri, plus un capitol-concluzii – având de a face cu tot atâtea subiecte incitante, mergând pe drumul propus, de la baladă la mitul iniţial/primordial, al zidirii, dar nu neapărat al unei construcţii, ci a Fiinţei (mănăstirea este o metaforă), a ridicării în cunoaştere, a îndumnezeirii.
Iar balada noastră, a Mănăstirii Argeşului, depăşeşte în complexitate toate celelalte concretizări ale mitului, din India până în Balcani – începând cu „segmentele narative” (folosesc o terminologie din vremea studenţiei în preajma lui Solomon Marcus), motivele din desfăşurarea epică sau simbolică, multe specifice versiunilor româneşti: căutarea locului, Negru-Vodă plimbându-se (uneori cântând la fluier: creaţia ca joc), scroafa (apărând încă din mitologia antică, la perşi, romani, greci) care râmă şi găseşte ruinele, zidirea şi dărâmarea repetată (ciclitatea creaţiei), visul, sperjurul meşterilor, soţia (ca simbol al atracţiei plăcerii, al lumescului, sau ca simbol al Mamei-Pământ, care trebuie să sprijine orice construcţie), aducând apă sau hrană, încercările repetate de a împiedica venirea ei, imolarea, copilul (născut sau nu), trufia voievodului şi orgoliul meşterilor, aripile, căderea (pedeapsă, reîntâlnirea Anei sau mântuirea ca fântână?, peste toate, „o admirabilă alegorie la idealul unui Bodhisattwa, … care refuză să rămână acolo … şi coboară pentru a-şi ajuta semenii”, pag. 205 – am reluat doar această idee, pentru a vedea amploarea şi subtilitatea interpretărilor).
Incitant este capitolul dedicat lui Negru-Vodă („negrul reprezintă centrul şi primordialitatea”, pag. 186), pus în relaţie cu Rama (cinci pagini sunt dedicate asemănărilor dintre cei doi), ziditor însă precum Zalmoxis, cel menţionat şi în titlul cărţii, care construieşte şi la suprafaţă, şi sub pământ (Herodot), la fel cum, într-un proverb grecesc (care-l prezintă pe Manole ca ziditor-prototip), „Manole cu vorbele (!) clădeşte şi deasupra pământului şi subpământ”.
Miron Scorobete (să nu uităm: autorul celebrei cărţi „Dacia Edenică”) spune despre „Mioriţa vine din cer”: „Un cadou luminos al acestei primăveri întunecate, excepţionala carte a lui Gh. Şeitan […] ne oferă un întreg univers proto-indo-european regăsit în Poema noastră Emblemă”, dovedindu-i „vechimea abisală”. Cuvinte total potrivite şi pentru recenta carte, referitoare la „Balada Meşterului Manole”, pereche în sublim şi vechime a „Mioriţei”.
