Mihai Eminescu - creatorul limbii române literare (I)
Mihai Eminescu a apărut pe pământ românesc ca o sămânţă rodnică la o răscruce de timpuri, când limba română îşi căuta vadul ei spre modernizare. Scăpase de rigorile Şcolii Ardelene, care o ciuntise şi o transformase într-o păsărească de ciunisme şi pumnisme, încerca să se lepede de exagerările cosmopolite franţuzite şi căuta să se debaraseze, datorită lui Maiorescu, de „beţia formelor fără fond”. Tocmai abandonase alfabetul chirilic şi Academia, în frunte cu Alecsandri, și încerca să găsească noi sunete şi litere pentru ciudatele sunete şi semne slave care nu existau în limba latină. Dacă citești procesele-verbale din ședințele Societătii Accademice Române referitoare la ortografie, îți dai seama câtă luptă s-a dus pentru stabilirea alfabetului nostru.
Acum apare Eminescu. Precum un Dante pentru italieni, care a făurit limba italiană modern, un Goethe pentru germani, care a dat un nou suflu limbi germane sau un Shakespeare pentru englezi, creatorul limbii engleze moderne, Eminescu este făuritorul limbi literare române. El a deschis ochii pe „Lepturariul” lui Aron Pumnul - de aici se trage dragostea lui nețărmurită pentru poezia înaintașilor. Poezia „Epigonii” este o ilustrare a tot ce ştia el despre înaintaşii lui pe care-i lăuda fără rezerve faţă de contemporani.
Dar venea și cu o înzestrare nativă din copilărie, când îndrăgise eresul popular, „cuvântul ce exprimă adevărul”. „Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră”, va decreta Eminescu, căci „Limba şi legile ei dezvoltă cugetarea”. Încă din copilărie, Eminescu a fost marcat de puterea şi vraja cuvântului. El ştia, din experienţele cu teatrul, că ritualurile, slujbele religioase, magia şamanilor, descântecele mamei, oratoria văzută prin Parlament, spectacolele dramatice, toate se întemeiau în primul rând pe cuvânt ca ipostază a magiei sunetelor. Cunoaştem cazul lui Orfeu care a îmblânzit fiarele cu cântecele sale. „La început a fost cuvântul”, ne înștințează Evanghelistul Ioan.
Limbajul a constituit şi constituie adevăratul miracol uman şi fără el nu e de conceput niciun act de cunoaştere. Limba națională imprimă structuri sufletești, orientează și organizează viziuni asupra lumii. El spunea că „spiritul și limba sunt aproape identice, iar limba și naționalitatea asemenea” „… și numai în limba sa omul își pricepe inima deplin”, iar „Copilul nu învață numai a vorbi corect, el învață a gândi și a simți românește”. Eminescu credea atât de mult în muzicalitatea limbii române, încât o identifica pur si simplu cu muzica: „Limba e muzica celui mai mare maistru al ei, muzica nu e decât limba româna pusă în muzică”. Eminescu descinde în poezie și în lume direct din Paradis, din Logos, corelând dragostea maternă cu Logosul.
Influențat de teoria lui Hașdeu privindu-i pe daci, Eminescu este convins de vechimea limbii noastre, unde, pe substratul traco-iliric, s-a suprapus latina populară, formând limba română. De altfel, el are un cult aparte pentru Dacia: în tabloul Daciei din „Memento mori” evocă pământul Daciei printr-o viziune mitică, fabuloasă, un spațiu de vis, comparat cu raiul biblic. Dacia are o natură gigantică, proiectată pe elemente cosmice și terestre cu bogății imense. Mitul frumoasei Dochii ocupă un loc special în poezie; ea locuiește într-un „palat de stânce sure”. „Zeii Daciei - poarta solară/ În a oamenilor lume, scările de stânci coboară…”. Ideea comunicării cu străbunii, ce o găsim și la Blaga, revine adesea în gândirea poetului. Zeii Daciei își au lăcașul în fundul Mării Negre, păstoriți de Zamolxe. Eminescu are convingerea fermă că limba română este o limbă veche care s-a născut înaintea latinei, dar s-a înviorat odată cu apariția latinei populare pe teritoriile ocupate de romani. Eminescu le vorbește doctorilor din spitalele pe unde și-a dus boala despre vechimea limbii române, arătându-le că ea s-a vorbit pe un larg teritoriu Carpato-Danubian și continuă să se vorbească și astăzi.
