Ultima zi din viața pământeană a lui Eminescu
În noaptea de 15 spre 16 iunie 1889, spre zorii zilei (după unii, la ora 04.00), firul vieţii poetului Mihai Eminescu s-a rupt, nefiind asistat nici de medici, nici de familie, la sanatoriul Caritas din Bucureşti. Moartea s-a produs în somn, după o scurtă luciditate, când poetul raportase tânguitor doctorului de gardă, prin vizeta uşii de metal, că se simte năruit. Medicul l-a sfătuit să se culce, după ce i-a dat un pahar cu lapte.
Pe 17 iunie 1889, într-o sâmbătă, a avut loc înmormântarea poetului. Corpul neînsufleţit al acestuia a fost adus la biserica Sfântul Gheorghe cel Nou. La ora 16.30 s-a cântat prohodirea de către un sobor de preoţi, în frunte cu Bărcănescu, „în al cărui cântec se vedea durerea pentru pierderea unuia dintre cei mai buni prieteni”. Lăcaşul bisericii, curtea şi împrejurimile erau înţesate de lume: ziarişti, intelectuali, profesori, studenţi, orăşeni etc.. O durere cumplită cuprinsese întreaga adunare. Corpul poetului era întins pe catafalc, avea „mustaţa neagră şi barba neagră şi puţin crescută”, „…capul şi aproape fruntea întreagă îi erau învelite într-un bandaj negru”.
Catafalcul era înconjurat de coroanele ziarelor „Naţionalul” şi „Constituţionalul”, cea din partea revistei „Fântâna Blanduziei”, trimisă de tinerii redactori, urmată de a Academiei Române, a societăţii „Tinerimea română”, a societăţii universitare „Unirea”, iar, în partea dinspre altar, o imensă coroana a Presei şi, la capul lui, pe pânza neagră - volumul său de „Poezii”.
Cuvântarea de adio trebuia ţinută de Laurian ,în numele prieteniei gazetăreşti, dar, pentru că n-a venit la timp, cuvântul a fost rostit de Grigore Ventura, prim redactor la „Adeverul”. Trecem pe lângă acest discurs improvizat care-i elogia opera, amintind doar frazele: „Acel ce zace aici înaintea noastră n-a fost al nimănui, ci al tuturor românilor. Nici noi, conservatorii, nici junimiştii, nici liberalii n-au dreptul a revendica pe Eminescu ca fiind numai al lor”.
De la biserică, întregul cortegiu pleacă spre cimitirul Bellu, pe următorul traseu, însoțit de o mare de oameni: Universitate - Calea Victoriei - a coborât pe Calea Rahovei, a urcat câmpia Filaretului şi a continuat pe Calea Şerban Vodă, către Cimitirul Bellu. Nu a rămas nicio fotografie a înmormântării, singurul document care a fixat în tuş evenimentul fiind un desen al lui Jiquidi-tatăl, în momentul opririi cortegiului în faţa Universităţii. În imediata apropiere a dricului tras de cai se observă mergând pe jos Mihail Kogălniceanu, Toderiţă Roseti (fratele Elenei Cuza), Titu Maiorescu, Lascăr Catargiu, gazetarul Grigore Ventura, Traian Demetrescu, nedespărţitul prieten Alexandru Chibici-Râvneanu, doctorul Ion Neagoe, tineri studenţi, intelectuali, profesori universitari, elevi, orăşeni. În faţa statuilor lui Eliade Rădulescu şi Mihai Viteazu sunt înfăţişaţi numeroşi elevi şi studenţi cu capul descoperit, aduşi de dascălii lor.
În dreptul Universităţii, profesorul Dimitrie August Laurian a ţinut o prelegere care a omagiat în cuvinte vibrante viaţa poetului, după care a luat cuvântul Gheorghe Calmuschi, un student botoşenean. Profund mişcat, Calmuschi s-a adresat direct poetului cu un discurs mișcător și o voce tânguită, înecat în lacrimi, amintind de toate suferinţele poetului. După impresionanta lui cuvântare, care i-a robit pe toţi câteva minute, s-a stârnit un murmur de admiraţie în toată mulţimea. Studentul vorbise ca un adevărat orator.
În timp ce convoiul mortuar urca dealul Filaretului, se făcuse aproape seară. Începuse o bură de ploaie măruntă, semn că şi cerul vărsa lacrimile lui la durerea morţii poetului. Undeva spre apus, soarele, printre nouri, îşi arunca ultimele raze roşiatice peste cimitirul Bellu. Ajunşi pe aleea înmormântării, au pus sicriul jos, şi după o scurtă slujbă, a vorbit doctorul Neagoe, unul dintre foştii prieteni de pe vremea studenţiei de la Viena, aducându-i un ultim omagiu.
Studenţi Şcolii Normale, şase la număr, au luat pe umeri sicriul şi l-au dus lângă groapa săpată proaspăt sub un tei; patru dintre ei l-au coborât uşor în hăul pământului. Maiorescu și câţiva prieteni au aruncat primii pumni cu țărână, care au sunat straniu peste cutia de brad ce purta rămăşiţele pământeşti ale poetului.
Aşa s-au terminat ultimele clipe legate de viaţa lui Eminescu...
Ca o ironie a sorţii, înmormântarea poetului a fost făcută cu cheltuială din chetă publică. Iată şi lista contribuabililor:
T. Maiorescu - 100 lei;
Alexandru Djuvara - 60 lei;
J. I. Socecu - 40 lei;
Teodor Rosetti - 60 lei;
Dr. Neagoe - 40 lei;
D. Cepescu - 20 lei;
Ioan Colţescu - 20 lei;
Profesor Mândreanu - 20 lei;
Dr. Mihaiu - 10 lei;
Kogălniceanu - 120 lei (în dreptul lui nu este explicaţia daca i-a plătit);
Dr. C. Felix - 20 lei.
Total: 390 lei. Deci Kogălniceanu nu a plătit!
„Să doarmă în pace necăjitul suflet”, avea să-i ureze fostul său prieten, Caragiale, care se simţea vinovat pentru şicanele sentimentale pe care i le provocase - „Ferventul budist este acum fericit: el s-a întors în Nirvana.”
În urma mulţimii care l-a însoţit până la mormânt, o trăsură închisă a ținut calea având-o pe Veronica, ferită de ochii lumii, pe capra din spate. Prezenţa ei fusese foarte discretă atât la biserică, precum şi la mormânt. Ştia că lumea o ura, mai ales protipendada care participa la înmormântare. Femeia plânsă, îmbrăcată toată în doliu, a aşteptat până s-a retras lumea şi, singură, în faţa reavănului mormânt, îi jura lui Eminescu că peste cincizeci de zile, se vor întâlni pe meleagurile veşniciei: va fi şi ea lângă el. Timp de două săptămâni, aproape zilnic se ducea la mormântul lui şi-i punea câte-o floare pe pământul reavăn...
