La curtea lui Urmuz - Ca de la general la general Gheorghe Păun
Titlul nu e foarte exact, primul general fiind… Napoleon, care, în drumul de la caporal la prim-consul şi apoi împărat, a trecut, temporar, şi prin gradul de general, dar al doilea este un general prin excelenţă, Mircea Chelaru. Iar legătura între cei doi se face prin cartea „Napoleon Bonaparte în două sute de maxime comentate”, o lucrare remarcabilă şi ca idee, şi ca realizare: „bătrânul general” Mircea Chelaru, cum se alintă în chiar titlul unei secţiuni a cărţii, selectează 200 (de fapt, 222) de maxime ale ilustrului predecesor, dintre cele peste 500 aflate în circulaţie ca fiind extrase din zicerile şi scrierile sale, le comentează pe toate şi adaugă la fiecare o cugetare proprie, consecinţă naturală a comentariului respectiv. Temerară întreprindere, dusă subtil-inteligent la capăt, după cum subliniază în „Cuvântul-înainte al editorului” Dumitru Ioncică, consilier editorial la Editura Uranus, unde a apărut cartea, în 2022 (la 200 + 1 ani de la moartea împăratului, de aici şi de la anul apariţiei fiind ales numărul de maxime incluse).
O „carte de învăţătură”, spune acelaşi D. Ioncică, prezentată şi de două relevante „Note referenţiale”, una semnată de acad. Victor Voicu, general la rându-i („Modelul napoleonian, valorile şi reperele umanităţii”), a doua de Dumitru Preda („Napoleon Bonaparte – victoria asupra ignoranţei”). Semnificative cele două titluri, la fel maximele pe care le reproduce în textul său gen. Victor Voicu: „Cea dintâi dintre virtuţi este devotamentul faţă de Patrie” şi „În revoluţii nu există decât două feluri de oameni: cei care le fac şi cei care profită”.
Strălucitoare sunt consideraţiile lui Napoleon, cel care a marcat atât de mult istoria Europei. Prin războaie, dar deopotrivă preocupat de construirea păcii („Pacea trebuie să fie mai fecundă decât victoriile militare”). Eroism, merit, naţiune erau cele trei cuvinte-cheie pe care voia să le pună la temelia „construcţiei europene din acea vreme” (D. Ioncică, p. 11). Pragmatic până la cinism, ateu, lucid-realist, adept al lui Sun Tzu şi al lui Machiavelli.
Strălucitoare sunt şi maximele pe care le contrapune generalul contemporan, uneori completându-le pe cele ale înaintaşului de acum două secole şi mai bine, de mai multe ori amendându-le sau chiar contrazicându-le – şi nu de dragul contrazicerii, ci pentru că, pe de o parte, lumea s-a mai schimbat între timp, iar, pe de altă parte, mai ales pentru că generalul Chelaru are altă perspectivă asupra lumii, a oamenilor, a moralei. El este, pe scurt, un român creştin ortodox. (Aş pune deosebirea, fundamentală, în oglindă cu cea dintre Machiavelli şi… Sfântul Neagoe Basarab, dintre „Principele” primului şi „Învăţăturile…” celui de-al doilea, dintre cinismul pragmatic al primului şi omenia creştină a celui de-al doilea – a elaborat pe această temă seniorul Dan Zamfirescu, nu intru în detalii.)
Pot fi ilustrative în acest sens comentariile gen. Chelaru la cele două maxime amintite mai devreme, din textul gen. V. Voicu, precum şi noile maxime contrapuse acestora. Le reiau doar pe cele din urmă: „Patrie au toţi, pe când Ţară, doar cei care-i sunt moştenitori adevăraţi”, respectiv „Nicio revoluţie nu-şi va condamna profitorii. Sunt copiii ei.”
Multe alte perechi similare merită reluate, selecţia este aproape imposibilă, toate merită, multe fiind pe deplin actuale. Deschid cartea pe la jumătate şi reiau (aproape) la întâmplare: „Un demnitar fricos poate fi răsturnat oricând” (N) / „Un fricos ajuns demnitar devine canalie!” (C); „Poporului îi trebuie sărbători zgomotoase, proştilor le place zgomotul, iar mulţimea este proastă” (N) / „Pentru cei mai mulţi, zgomotul este muzică” (C).
Restul, în carte – cu avertismentul că lectura unei scrieri cu doi generali coautori nu este deloc simplă… cere instruire/instrucţie...
