La curtea lui Urmuz - Şcoala, teren de joacă
Am vrut mai întâi să scriu „Şcoala sub asediu continuu”, dar mi s-a părut un titlu prea pesimist, ba chiar tendenţios – dar mai potrivit decât cel de acum, care e şi ambiguu: teren de joacă pentru copii, ceea ce e acceptabil, sau pentru oficialităţi, ceea ce e deplorabil (dar corespunde şi realităţii, şi intenţiilor acestor rânduri).
Am mai vorbit despre şirul interminabil de reforme haotice, despre politizare, influenţa dăunătoare şi tenace a ONG-urile, promovând progresisme vădit dăunătoare pentru educaţie, despre lipsa de viziune, de modele – dacă aş adăuga şi „interes naţional, românism, tradiţie”, li s-ar injecta ochii multor „experţi” în domeniu, trompeţele cabotine ale unor influenţe habotnic globaliste, de nivel minor, care nu s-au prins că deja se vede pe planetă, ba chiar se şi vorbeşte despre deglobalizare, nu numai în cultură, ci şi în economie (începând cu zona alimentară, trecând la cea energetică). Mulţi alţii au vorbit despre toate acestea şi altele în plus, dar mereu mai e loc, pentru că degringolada nu pare a se opri curând, procesul de entropizare a învăţământului românesc are o mare inerţie. A adăugat o harababură suplimentară pandemia.
Îmi amintesc disputa de la începuturi privind şcoala online versus cea tradiţională. „Bătrânii” (printre ei şi Academia Română) pledau pentru şcoala faţă-în-faţă, evident, pe cât mai era posibil, „emancipaţii”, printre ei şi mulţi politicieni, respingeau hlizindu-se ideea („avem mijloace moderne, să le folosim!”) – iar acum toată lumea, chiar toată, recunoaşte că şcoala online a fost un dezastru (educaţional, instructiv, psihologic, inclusiv ca egalitate de şanse, o formulă-mantră a oengiştilor etc.).
Credeam că după pandemie seria experimentelor se opreşte, credeam în vorba cumpănită a ministrului curent al Educaţiei, dar, trosc!, încă o „reformă”, o modificare a structurii anului şcolar, spre derutarea elevilor, profesorilor şi părinţilor deopotrivă. Reforma reformei reformelor…
Am enumerat actorii principali ai sistemului educaţional, toţi interesaţi, importanţi, cu rostul lor în sistem, pentru a semnala una dintre pârghiile cele mai eficiente de mediocrizare a învăţământului: pretinsa „democraţie” prin care autoritatea se distribuie periculos, iraţional, contraproductiv. Iarăşi repet că am mai spus-o: dacă elevii dau note profesorilor, iar profesorii sunt apreciaţi în funcţie de aceste note, atunci harababura e gata! Reiau o vorbă a lui Confucius: fiul să fie fiu, părintele să fie părinte, generalul să fie general. La fel în şcoală! Care nu produce „oameni ai muncii”, cum pare a fi sloganul decidenţilor (politicienilor), ci oameni educaţi, pur şi simplu – vorbesc despre şcoala generală, cea „de cultură generală”, la fel ca mare parte a liceului. Avem un model haretian, verificat, care are legătură cu marea cultură românească interbelică – să-l studiem şi să-l folosim, adaptând ce e de adaptat.
Nu este doar poziţia mea, am bibliografie convingătoare în această direcţie. Un titlu recent: Constantin Ottescu, „Postume (ultimele amintiri)”, Bucureşti, 2021. Un mare pedagog, experienţă de o viaţă la catedră, o carte care ar trebui să ne dea de gândit – inclusiv oamenilor şcolii. Reiau doar câteva rânduri.
„Învăţământul s-a stricat complet, profesorii care predau după manuale facultative le aleg pe cele slabe, că le e mai uşor şi s-au descalificat. (…) Este dezastru, cred, iremediabil, prin demagogia profesorilor, părinţilor şi ministerului.” (pp. 54, 55). „Orice reformă a învăţământului, cât de mică, se face, demagogic, sub sloganul: «Să terminăm cu învăţatul prin memorie!» (…) Lupta împotriva memoriei e o luptă neadevărată, o minciună!” (pag. 90) „Nu se mai poate face nimic: profesorii tineri sunt gata descalificaţi! O incultură de calculator a înlocuit cultura de carte, care nu se mai poate aduce înapoi! Prilejul gândului personal, nu prefabricat, nu mai există şi n-are cum să mai apară.” (p. 149) Tranşant, explicit, resemnat… Chiar să nu se mai poată face nimic?...
