Prof. Andrei Grigorescu publică al doilea volum autobiografic: „În vâltoarea vieții
În luna februarie a anului 2020, prof. dr. ing. Andrei Grigorescu, pe atunci încă director al Liceului Tehnologic „Regele Mihai I”, lansa în mijlocul unui public omogen - format din membri ai familiei, foști și actuali colegi de catedră, foști elevi şi câteva nume cu rezonanță din spațiul administrativ, educațional, cultural şi social al Municipiului Curtea de Argeș - o carte autobiografică „de învățătură”, intitulată sugestiv „În vâltoarea reformelor educaționale”. Volumul cu pricina nu era nicidecum prima interferență a autorului cu scriitura materializată în bun de tipar, însă era cea mai cutezătoare de până atunci, și asta pentru că de la cărți tehnice, cu teme tratate obiectiv, făcuse un salt uriaș la o primă încercare autobiografică.
Ei bine, această „încercare” s-a dovedit a fi o carte foarte bine legată, consistentă și cu multă aplicabilitate pe câmpul de bătălie al educației, un îndrumar și totodată un îndreptar pentru cei care au urmat chemarea de dascăl în mica feudă a devenirii din copil-adolescent în ființă socială, culturală și spirituală. Între acele pagini, autorul a cuprins esența experienței didactice acumulate de-a lungul atâtor generații pe care le-a păstorit spre viața de adult și alegerea unei meserii.
În ziua lansării, prof. dr. Andrei Grigorescu sublinia cu modestie că, întrucât de la o vârstă încolo memoria începe să nu ne mai fie fidelă, dorința sa a fost de a lăsa urmașilor o dovadă palpabilă, documentată, a întregii contribuții aduse în domeniul învățământului argeșean. Aproximativ un an mai târziu, a închis acest capitol pentru a îmbrățișa o nouă etapă a vieții: aceea de pensionar.
Dar nu cu ușurință, ci cu inima grea, după cum mi s-a confesat la un moment dat, întrucât întreaga sa viață a fost dedicată muncii de profesor, iar ideea de a sta departe de elevi, de catedră și de actul didactic în sine părea să pună sub semnul întrebării scopul anilor următori. Tocmai de aceea s-a retras treptat din școală, pentru a mai reduce din dimensiunile „șocului” dislocării sale după aproape 41 de ani de activitate – toți petrecuți în această unitate! Apoi, în perioada liniștită și lipsită de griji care a urmat s-a gândit că ar mai fi ceva de făcut, tot pentru posteritate (mai ales pentru copii și nepoți): să mai scrie o carte. Așa că, la exact doi ani de la evenimentul editorial mai sus amintit, la început de 2022, d-l profesor mă anunța că se afla în proces de finalizare a corecturii celui de-al doilea volum autobiografic, pe care l-a intitulat „În vâltoarea vieții”.
Schimbarea registrului este cât se poate de evident sugerată de titlul ales, iar parcursul scriitoricesc al autorului, dacă ar fi să-l privim de undeva de sus, se prezintă în cercuri concentrice, în mijloc aflându-se el însuși, dezghiocat de învelișul dur al anilor și al experienței de viață. Avem de a face cu o tendință de introspecție? Cu siguranță că da! Dincolo de dorința de a fixa în nemurire amintirile cele mai prețioase care i-au marcat existența, acest volum este și un periplu de regăsire a sinelui, de recuperare și reconstruire a identității.
O carte autobiografică presupune, în primul rând, luciditate și perspicacitate în controlarea fluxului memoriei involuntare. În volumul analizat, autorul deapănă cu precizie fragmente din caierul cu amintiri, creează un lanț logic subiectiv și spontan al acestora, le colorează afectiv și croșetează textele în 35 de capitole redate cronologic, pornind chiar cu anii copilăriei. Trecutul se derulează sub ochii cititorului aidoma unui spot publicitar. Permanent, autorul se raportează la conștiința prezentului și face legături, arcuri peste timp, anexează evenimente istorice și le prezintă prin filtrul propriilor trăiri, dar fără a le cosmetiza.
În acest volum se cuprinde analiza devenirii unui intelectual care a văzut și a trăit destule, redată cu rigoare și sinceritate, atât în ceea ce privește lucrurile bune, cât și pe cele rele – fiindcă a avut parte și de unele, și de altele. Capitolul despre copilărie este încărcat de duioșie. Îl descoperim pe micul Andrei captivat de jocurile vârstei, zburdând pe drum cu cercul și manifestând preocupări inginerești, precum „construitul barajelor din pământ pe șanțurile neîngrijite ale drumurilor, după o ploaie torențială”. Copilul se bucură de dragostea primită în familie din partea părinților, a bunicilor, a fraților, dispuși inclusiv la sacrificii pentru a contribui la buna sa formare.
Autorul a selectat cu grijă acele amintiri ale copilăriei care și-au pus amprenta asupra vieții sale de adult, aceasta fiind perioada în care și-a construit efectiv modelul emoțional cu privire la lume și o primă înțelegere a acesteia. Perioada adolescenței și a studenției sunt tratate în detaliu mai ales în ceea ce privește sacrificiile proprii, perseverența și interesul față de învățătură. Împreună cu el, trecem prin emoțiile examenelor, resimțim oboseala acumulată în urma nopților nedormite de dinainte de acestea, aflăm despre cititul la lumina lumânării și privim în culisele vieții de student trăite la cămin, presărate cu glume, șotii și activități specifice vârstei.
De remarcat că, de aici încolo, totul este redat cu naturalețe și se trece lin prin fiecare etapă a vieții cu provocările și greutățile ei, cu realizările și bucuriile ei și, nu în ultimul rând, cu neîmplinirile sau eșecurile temporare. În toate, ochiul critic ajuns la vârsta înțelepciunii caută un tâlc și legături de tip cauză-efect. El consemnează evenimente și fapte, atât de fidel cât îl susține memoria, intenția fiind nu să afle vinovați sau să arate cu degetul spre fețe posibil responsabile, ci mai cu seamă să identifice erorile proprii și să privească la deciziile personale cu asumare. Ori acest mod de analiză nu poate fi caracteristic decât unui ins a cărui superioritate se naște din modestie, educație și cumpătare.
Indiferent că este vorba despre viața de familie, intimitatea căminului, traiul la țară sau despre exercitarea meseriei de profesor și director de unitate de învățământ, volumul de față abundă în detalii din cele mai diverse și surprinzătoare, care concentrează fiecare tablou ilustrat și-i conferă precizie. În ansamblu, se construiește un conținut aproape diaristic, întrucât luciditatea autorului este izbitoare: textele par scrise imediat după întâmplarea faptelor, și nu la ani sau zeci de ani distanță.
Autorul nu se sfiește să dea voce unor frământări, unor regrete ori unor focuri care încă mai ard în sufletul său - între care cel mai pronunțat este cel privind viitorul școlii în general și, în particular, viitorul instituției în care și-a derulat întreaga activitate de dascăl - la fel cum nici nu evită să vorbească despre întâlnirea celei care avea să-i devină soție, sentimentele unice trăite la nașterea primului copil, conflicte în familie pe tema pământului moștenit cu unele dintre rude sau cu unii vecini. Ne povestește apoi despre lucruri foarte dureroase precum pierderea părinților, întâi a mamei, ceva mai târziu a tatălui, învăluită într-un mister despre a cărui încercare de elucidare se discută un capitol întreg.
Cu deosebită îndemânare, el împletește aspecte privind viața de familie cu cele în materie de parcurs profesional și carieră, amintind tangențial de momente cheie din istorie care au afectat în profunzime țesutul social și au atins, inevitabil, domeniul său de interes, cum ar fi dezastrul de la Cernobîl, Revoluția din 1989 și, de actualitate, pandemia de Coronavirus.
Deși în sine cartea este prin excelență subiectivă, Andrei Grigorescu redă totuși cu obiectivitate și detașat, fără a judeca, rezervat în a emite verdicte, acele fragmente care ies din sfera sa de influență sau de decizie, iar între ele se înscriu chestiuni trăite și văzute în „Epoca de aur” și în anii post-decembriști, până la contextul pandemic din ultimii doi ani și modul în care s-au resimțit la nivelul școlii restricțiile și schimbările impuse în rândul populației.
Dezamăgirea politică, un fragment din experiența recentă, este poate cel mai încărcat de amărăciune capitol al acestei autobiografii. Andrei Grigorescu a acționat întotdeauna în raport cu valorile însușite în cadrul „celor 7 ani de acasă”, și, mai apoi, în școală și din experiențele de viață. Ori, în momentul în care a fost martor al acestui „morman de inconsecvențe şi contradicții” (Jonathan Swift) care este politica de astăzi, al unor legi adoptate sau propuse făcute pe genunchi, al unor nedreptăți făcute de oameni mai mult sau mai puțin competenți aflați în poziții cu putere de decizie și dornici după câștiguri rapide și la îndemână, el n-a putut decât să constate: „(...) am realizat ceea ce intuiam dar nu puteam accepta. Situația economică, financiară, administrativă, educativă este și va fi influențată în mod direct de activitățile politice”. Așa că s-a retras, nedorind să fie părtaș la lucruri care contravin valorilor sale morale...
Rațiune în decizii când există situații limită, instrumente de educație, importanța călătoriilor și a schimbului de experiență, prioritizarea vieții în fața carierei – iată câteva dintre temele abordate în cea de-a doua jumătate a volumului. Andrei Grigorescu este exemplul de om responsabil, care crede foarte mult în ceea ce face, mânat de o motivație cu rădăcini adânci, ori această atitudine a fost motorul care i-a adus de-a lungul anilor succesul și care l-a ajutat să depășească, atunci când a fost cazul, eșecul. Numai că acest atu a venit la pachet și cu reversul monedei. Deși nu ține neapărat să scoată în evidență anumite personaje negative, în cartea de față nu sunt ocolite nici „reclamațiile”, critica și etichetele de care a avut parte din plin, fiind un tip activ și stârnind, desigur, invidia multora. Autorul se disociază de toate aceste lucruri și contabilizează mai departe realizările, pe care le adună în capitolul „Urme lăsate în unitatea școlară”.
Ajuns la vârsta la care, privind în urmă, aproape că nu-și poate lămuri când a trecut așa de repede timpul, când s-au dus tinerețea și maturitatea, la ceas de bilanț, Andrei Grigorescu are răspunsul la întrebarea „Am lăsat ceva în urmă?”. În mod cert, rămân roadele unei cariere didactice impecabile, iar el rămâne un exemplu demn de urmat pentru generațiile de elevi cărora le-a modelat caracterul și le-a deschis noi orizonturi, slujind cu imensă dragoste școala. În tot acest timp, pentru familie a fost stâlp al casei, soț devotat și tată exemplar, permanent preocupat de evoluția și de viitorul celor doi copii ai săi:
„Au înțeles din timp rolul educației în viitorul lor astfel încât, ca părinți, nu am avut probleme cu disciplina, rezultate evaluări sau comportament în colectivitate, integrarea lor în câmpul muncii realizându-se fără probleme”, consemnează autorul. Așa cum am mai spus și cu altă ocazie, descoperim printre rânduri un ins de o complexitate surprinzătoare, cu o personalitate puternică şi o voință impunătoare - calități care l-au ajutat să ajungă întotdeauna acolo unde şi-a dorit.
